Cusătura unei amintiri din tinerețe

Străbunicii mei au fost țărani. Și-au dus traiul în același sat în care și-l duc acum bunicii mei, undeva în Țara Făgărașului. Pe ea o chema Margareta, pe el, Dumitru. La noi s-a păstrat tradiția de a numi pe cineva nu după numele de familie, ci după poreclă, așa că ei s-au pomenit a fi botezați „a lu’ Tei”. N-am apucat să îl cunosc decât pe el, dar era atât de bătrân, de zbârcit și de răgușit, încât primii ani din viață nici măcar n-am înțeles că mi-e străbunic, ci fugeam rupând pământul atunci când îmi ieșea în cale.

Abia zilele trecute, privind fotografia uitată într-o cutie de lemn prăfuită a bunicii, am înțeles. Mi-a revenit numaidecât în minte imaginea acelui moșneag care-și târa ultimii ani din viață pe băncuța din fața casei, sprijinit de un baston. Nu l-am îmbrățișat niciodată, nu i-am ascultat povestea de viață niciodată, doar treceam pe lângă el și îl salutam. Fără remușcări. Și fără să știu că aveau să apară ele peste ani și ani. Astăzi, privind chipul străbunicii în ziua nunții ei, aș îndrăzni să o întreb dacă într-adevăr l-a iubit pe Dumitru sau dacă a fost silită să-l ia de bărbat, așa cum se întâmpla adeseori în zilele acelea. Mie-mi place să cred că le-a fost iubirea pură precum straiele populare pe care le purtau cu sfințenie. Când mi-am trecut pentru prima dată mâna peste ia de mireasă a străbunicii, ușor îngălbenită de vreme pe la colțuri, m-a cuprins un fior ciudat. Parcă mirosul acela de vechi încă purta cu el o viață de om. Cu emoție sinceră, ca și când aș fi pătruns cu forța într-o lume de care nu mă simțeam demnă, am îmbrăcat costumul popular și m-am privit în oglindă. Trecuseră ani buni de la ultimul spectacol cu trupa de dansuri populare, de la care păstrez drept amintire o fotografie, singura în care sunt îmbrăcată în port (eu fiind cea din dreapta).

Uitasem cât de mult îmi plăcea senzația de libertate pe care ți-o dădea costumul popular și felul în care se mula pe corp, făcându-l să pară mai zvelt, mai… țapăn:

– Dar ești chiar voinică!, mi-a strigat bunicul, mirat.

Iar eu am râs, gândindu-mă la cele 46 de kilograme pe care cântarul se tot încăpățâna să le arate. Dar râsul mi-a pălit ușor, căci îmi dădeam seama cum ne-aruncăm în cotidian, uitând să ducem mai departe tradiții, pe care le închidem într-un cufăr la care atașăm lacăt. Și uneori pierdem cheia. Suntem atât de fixați pe ideea de a crea, încât uităm să recreăm. Să reinventăm. Să retrezim credințe și simboluri vechi. Tot admirându-mă în oglindă, o idee destul de naivă la o primă vedere a început să capete contur. Am privit spre pielea ca de șmirghel de pe mâinile bunicii și am întrebat-o:

– N-aveai matale o mașină de cusut?!

– Oi hi avut odată, fătucă. Acum, și să am, vezi bine că nu mai am cu ce. Mi-s ochii și mânile betege.

N-am mai spus nimănui, însă îmi stă gândul de atunci la a-mi duce la îndeplinire visul: un mini-atelier de costume populare românești, în special pentru nunți. Nu știu câte mirese ar fi dispuse să încerce o nuntă în stil tradițional, însă eu m-aș simți mult mai împlinită să știu că nunta mea nu reproduce același kitsch cu care ne-am obișnuit în ultimii ani. Idee bună, dar unde găsesc eu mâini dibace? Am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, fără rezultat, până când am ajuns la concluzia că… nu am nevoie de mâini chiar atât de dibace, ci doar de o alegere inspirată într-un Magazin de electrocasnice. Culmea, se pare că pentru a retrezi tradiția am nevoie de aparate de ultimă generație, odată ce măiestria cusăturilor s-a pierdut pe drum în familia noastră până am apărut și eu pe lume. N-aș fi crezut că voi avea șansa să găsesc aici exact ceea ce am nevoie: mașina de cusut computerizată Brother Innov-is 55 ar fi un soi de bunicuță programată pe repede înainte. Cu o singură deosebire: ținerea de minte.

Dacă bunică-mea uită până și faptul că și-a pus ochelarii pe nas, minunăția de mai sus salvează cusăturile în memorie, ceea ce ar face munca infinit mai facilă în cazul iilor, ale căror modele se repetă de foarte multe ori. Aș putea, de asemenea, să reglez lățimea cusăturii în funcție de specificul modelului dorit sau să fixez o anumită viteză de coasere, viteză care ar tinde spre zero dacă m-aș apuca să fac lucrurile manual, în felul meu.

Cred că aș putea spune că dacă ideea ar da roade, aș resimți emoția acelei zile unice din viața fiecărei femei de fiecare dată când o viitoare mireasă ar veni să-și aleagă propriile cusături pentru straiele de nuntă. Aș prelua modele de la bătrânele din sat pe care să le ofer drept exemplu mireselor nehotărâte sau aș accepta cu sufletul deschis unele inedite, atunci când miresele și-ar dori ceva unic, ceva care să le reprezinte și de care să-și aducă aminte cu drag.

Așadar, dragele mele cititoare, mâna sus în caz că vă surâde ideea unei nunți tradiționale. Nu de alta, dar n-aș vrea să achiziționez o astfel de mașină de cusut pentru a păstra minunățiile pe care le-aș putea (re)crea doar pentru mine.

*Articol cusut pentru Spring SuperBlog 2015*