Nina Docea

de Mădălina Rodocea

Cusătura unei amintiri din tinerețe

strabunici
Străbunicii mei au fost țărani. Și-au dus traiul în același sat în care și-l duc acum bunicii mei, undeva în Țara Făgărașului. Pe ea o chema Margareta, pe el, Dumitru. La noi s-a păstrat tradiția de a numi pe cineva nu după numele de familie, ci după poreclă, așa că ei s-au pomenit a fi botezați „a lu’ Tei”. N-am apucat să îl cunosc decât pe el, dar era atât de bătrân, de zbârcit și de răgușit, încât primii ani din viață nici măcar n-am înțeles că mi-e străbunic, ci fugeam rupând pământul atunci când îmi ieșea în cale.

Abia zilele trecute, privind fotografia uitată într-o cutie de lemn prăfuită a bunicii, am înțeles. Mi-a revenit numaidecât în minte imaginea acelui moșneag care-și târa ultimii ani din viață pe băncuța din fața casei, sprijinit de un baston. Nu l-am îmbrățișat niciodată, nu i-am ascultat povestea de viață niciodată, doar treceam pe lângă el și îl salutam. Fără remușcări. Și fără să știu că aveau să apară ele peste ani și ani. Astăzi, privind chipul străbunicii în ziua nunții ei, aș îndrăzni să o întreb dacă într-adevăr l-a iubit pe Dumitru sau dacă a fost silită să-l ia de bărbat, așa cum se întâmpla adeseori în zilele acelea. Mie-mi place să cred că le-a fost iubirea pură precum straiele populare pe care le purtau cu sfințenie. Când mi-am trecut pentru prima dată mâna peste ia de mireasă a străbunicii, ușor îngălbenită de vreme pe la colțuri, m-a cuprins un fior ciudat. Parcă mirosul acela de vechi încă purta cu el o viață de om. Cu emoție sinceră, ca și când aș fi pătruns cu forța într-o lume de care nu mă simțeam demnă, am îmbrăcat costumul popular și m-am privit în oglindă. Trecuseră ani buni de la ultimul spectacol cu trupa de dansuri populare, de la care păstrez drept amintire o fotografie, singura în care sunt îmbrăcată în port (eu fiind cea din dreapta).

9

Uitasem cât de mult îmi plăcea senzația de libertate pe care ți-o dădea costumul popular și felul în care se mula pe corp, făcându-l să pară mai zvelt, mai… țapăn:

Dar ești chiar voinică!, mi-a strigat bunicul, mirat.

Iar eu am râs, gândindu-mă la cele 46 de kilograme pe care cântarul se tot încăpățâna să le arate. Dar râsul mi-a pălit ușor, căci îmi dădeam seama cum ne-aruncăm în cotidian, uitând să ducem mai departe tradiții, pe care le închidem într-un cufăr la care atașăm lacăt. Și uneori pierdem cheia. Suntem atât de fixați pe ideea de a crea, încât uităm să recreăm. Să reinventăm. Să retrezim credințe și simboluri vechi. Tot admirându-mă în oglindă, o idee destul de naivă la o primă vedere a început să capete contur. Am privit spre pielea ca de șmirghel de pe mâinile bunicii și am întrebat-o:

N-aveai matale o mașină de cusut?!

Oi hi avut odată, fătucă. Acum, și să am, vezi bine că nu mai am cu ce. Mi-s ochii și mânile betege.

N-am mai spus nimănui, însă îmi stă gândul de atunci la a-mi duce la îndeplinire visul: un mini-atelier de costume populare românești, în special pentru nunți. Nu știu câte mirese ar fi dispuse să încerce o nuntă în stil tradițional, însă eu m-aș simți mult mai împlinită să știu că nunta mea nu reproduce același kitsch cu care ne-am obișnuit în ultimii ani. Idee bună, dar unde găsesc eu mâini dibace? Am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, fără rezultat, până când am ajuns la concluzia că… nu am nevoie de mâini chiar atât de dibace, ci doar de o alegere inspirată într-un Magazin de electrocasnice. Culmea, se pare că pentru a retrezi tradiția am nevoie de aparate de ultimă generație, odată ce măiestria cusăturilor s-a pierdut pe drum în familia noastră până am apărut și eu pe lume. N-aș fi crezut că voi avea șansa să găsesc aici exact ceea ce am nevoie: mașina de cusut computerizată Brother Innov-is 55 ar fi un soi de bunicuță programată pe repede înainte. Cu o singură deosebire: ținerea de minte.

brother

Dacă bunică-mea uită până și faptul că și-a pus ochelarii pe nas, minunăția de mai sus salvează cusăturile în memorie, ceea ce ar face munca infinit mai facilă în cazul iilor, ale căror modele se repetă de foarte multe ori. Aș putea, de asemenea, să reglez lățimea cusăturii în funcție de specificul modelului dorit sau să fixez o anumită viteză de coasere, viteză care ar tinde spre zero dacă m-aș apuca să fac lucrurile manual, în felul meu.

Cred că aș putea spune că dacă ideea ar da roade, aș resimți emoția acelei zile unice din viața fiecărei femei de fiecare dată când o viitoare mireasă ar veni să-și aleagă propriile cusături pentru straiele de nuntă. Aș prelua modele de la bătrânele din sat pe care să le ofer drept exemplu mireselor nehotărâte sau aș accepta cu sufletul deschis unele inedite, atunci când miresele și-ar dori ceva unic, ceva care să le reprezinte și de care să-și aducă aminte cu drag.

model

Așadar, dragele mele cititoare, mâna sus în caz că vă surâde ideea unei nunți tradiționale. Nu de alta, dar n-aș vrea să achiziționez o astfel de mașină de cusut pentru a păstra minunățiile pe care le-aș putea (re)crea doar pentru mine.

*Articol cusut pentru Spring SuperBlog 2015*

Anunțuri

15 comentarii la “Cusătura unei amintiri din tinerețe

  1. abisurile
    Martie 5, 2015

    Foarte frumos si traditional. Iti doresc sa castigi masina ca s apoi „pe roate” afacerea 😉

    Apreciază

  2. Viata Pozitiva
    Martie 5, 2015

    Originala ideea unei nunti in straie traditionale, voi verifica blogul periodic pana apar fotografiile de la nunta ta. 🙂
    Habar nu aveam ca se pot realiza asemenea modele cu moasina Brother. Drept e ca n-am mai pus mana pe-o masina de cusut haaaat, de ani buni.

    Apreciază

    • Nina Docea
      Martie 5, 2015

      Sigur vrei să-mi urmărești periodic blogul timp de… hmm… 10 ani?! :-))
      Lăsând gluma la o parte, dacă ar fi să mă căsătoresc cândva, mi-ar plăcea fie să port ia pe care a purtat-o străbunica mea, fie să personalizez o ie cu diverse motive populare. Dar cine știe peste ce bărbat rupt de tradiție o să dau?! 😀

      Apreciat de 1 persoană

  3. Ianolia
    Martie 5, 2015

    Mi-ai adus in minte imaginea bunicilor si strabunicilor mei care s-au casatorit dupa doua saptamani si respectiv o luna. Atat de frumoase eram iubirile pe vremea strabunilor nostri, precum tot ceea ce iesea din mainile lor muncite dar neobosite de timp! 🙂

    Apreciază

  4. Natural
    Martie 6, 2015

    Buna ideea ta, mai ales ca inainte modelele traditionale se purtau si la Casa Regala. Acum nu stiu daca s-ar imbraca miresele in straie populare la nunta. Pe la noi se mai fura miresele si-n cazul asta poti confunda mireasa cu cantareata de muzica populara. Dar la cununia civila ar fi o super idee. In Ucraina se poarta straiele traditionale la cununie si mi s-a parut foarte frumos. Am lasat link-ul in semnatura, ca sa vezi cateva poze la sfarsit. Spor!

    Apreciază

    • Nina Docea
      Martie 7, 2015

      Am mai auzit de mirese care au purtat costum tradițional doar la cununie, iar apoi s-au schimbat în rochie albă. Unora le trebuie mare îndrăzneală chiar și așa, darămite să rămână în costum popular și la petrecere.
      Ai dreptate în legătură cu faptul că poate fi confundată mireasa cu cântăreața de muzică populară, însă în unele zone (cel puțin pe la noi) costumul popular de mireasă diferă destul de mult de cele obișnuite, plus că mai există și acea „cunună” (care, de fapt, se numeşte altfel, dar îmi scapă cuvântul) de pus pe cap.
      Spor!

      Apreciază

  5. rudia2014
    Martie 7, 2015

    Normal că eu! Acum am citit! 😀 Deci…tot despre ii, carevasăzică…
    😀

    Apreciază

  6. Ioana
    Martie 7, 2015

    Cand eram mica am asistat intamplator la o nunta traditionala in Bucovina. Atunci nu am inteles de ce parintii mei erau fascinati de straiele populare ale miresei. Eu as fi vrut sa vad o rochie de printesa 😊

    Apreciază

    • Nina Docea
      Martie 7, 2015

      Așa eram și eu înainte. Acum, ori m-am demodat, ori am căpătat conștiință națională. 😀

      Apreciază

  7. Rudolph Aspirant
    Aprilie 26, 2015

    De unde provine informatia ca la vremea strabunicii adesea fetele erau date de sotie fara voia lor in vremurile de la sf sec 19 si inc sec 20 in cadrul culturii din Romania ? Intreb deoarece nu am auzit niciodata chestia asta nici nu am vazut-o scrisa nicaieri. Exista ff extins obiceiul petitului atat in rural cat si in urban la acea vreme, petitoarele fiind angajate de obicei de parintii baietilor, plus exista obiceiul cu zestrea pt fete. In aceste conditii nu vad un tata comun de fata de la acea vreme sa se simta cumva motivat sa-si sileasca fata sa se casatoreasca cu cineva decat poate in cazuri de niste partide exceptionale care l-ar fi scutit de zestre, insa nu vad practic asa de multe partide exceptionale din astea cand vasta majoritate erau saraci lipiti atat in mediul rural cat si la mahala in mediul urban. Plus am povesti clare din familia mea atat la nivel de stra-stra-bunici cat si stra-bunici cu petitoria si cum se desfasura ea, si nu am auzit ca in vreun caz nu i s-ar fi cerut opinia fetei, a carei varsta medie la casatorie la acea vreme era cam 19 ani in mediu rural si 21 de ani in mediul urban, varsta la care la acea vreme persoanele erau considerate chiar adulte si aveau experienta deja indelungata in campul muncii atat pe langa casa cat si in agricultura cat si in magazine, ateliere si ucenicii la oras. Ca or fi existat cazuri exceptionale, din care unul a fost poate dramatizat si exemplificat in ziare sau intr-un roman de fictiune scris dupa niste canoane specifice literare de la acea vreme, care a fost mai larg circulat, asta e altceva, sau ca regina Maria insasi fusese indragostita de altcineva decat Ferdinand si parintii ei o silisera sa se casatoreasca totusi pana la urma cu Ferdinand din ratiuni familiale si politice, aia e iar altceva, plus familiile respective ale Mariei si a lui Ferdinand erau aristocrate si aveau alt fel de obligatii si conditii legate de casatorie decat burghezia saraca obisnuita de la mahala sau agricultorii comuni, (plus la vremea cand s-a intamplat aceasta silire regina Maria si cel de care era ea indragostita si regele Ferdinand cu care s-a casatorit pana la urma nici nu apartineau inca culturii din Romania).

    Apreciat de 1 persoană

    • Nina Docea
      Aprilie 27, 2015

      Poate că „a sili” n-a fost tocmai verbul potrivit. Informaţia respectivă am cules-o din poveștile bunicii, povești care, poate, s-au mai deformat în timp. Totuși, pentru mine un lucru rămâne cât se poate de clar: acela că foarte puține fete se căsătoreau cu bărbatul pe care îl și iubeau, părinții intervenind de multe ori pentru a nu fi pătată onoarea familiei. Iar lucrul ăsta nu se întâmpla doar pe vremea străbunicii; cu părere de rău, pot afirma fără reticență că se întâmplă și acum în zona rurală, păstrându-se concepția conform căreia oamenii se împart în neamuri bune și neamuri proaste.
      Unele fete cedau ușor în fața presiunilor familiei, singura șansă de a fi împreună cu omul iubit rămânând fuga. Amenințările dure ale părinților cu privire la dezmoștenire ori la nerecunoaștere ca și copil nu se pot numi tocmai forțări, însă nici departe de acest concept nu se situează, căci pun omul în situația de a alege fără voia sa. Și pentru că atunci când e să fie, nu trece cu nimic, oare câte povești de dragoste nu s-au sfârșit fără să înceapă de-a binelea? Oare nu se numește asta tot un soi de silire?

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 5, 2015 de în Spring SuperBlog 2015, SuperBlog şi etichetată , , , , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: