Povestea ștampilei mele

Atmosfera din cadrul firmei devenise tensionată în ultimul timp. Mulți dintre angajați nici nu se mai sinchiseau să mormăie vreun „Neața!” când intrau în birou, fiecare preocupându-se numai și numai de propria persoană, așa încât să îl mulțumească pe șef. Adică pe mine. N-aș putea spune că nu încurajez competiția, însă mai mult decât atât, apreciez bunul simț, respectul și colaborarea, lucruri de care nu prea dădeau dovadă cei cincizeci de salariați din aria mea.

Ionescu îi purta pică lui Popescu, care îl sfida pe Anghelescu, care nu vorbea cu Stănescu, care se certase cu Avramescu, care îl pârâse pe Georgescu că împrumutase (și uitase să returneze) o ștampilă de pe biroul lui Dănescu, care se enervase pe colegii neglijenți precum Udrescu, care se jura că nu el furase ștampila, care până la urmă se afla pe biroul lui Tudorescu. O treabă al naibii de complicată! Și toate astea din cauza unei ștampile… Mi-am zis că doar eu mai pot aplana conflictul, însă pentru asta trebuia să acționez înțelept.

Întâmplarea a făcut ca, fix în perioada respectivă, cei de la Colop să lanseze Printer G7, o nouă generație de ștampile dreptunghiulare, ce ofereau posibilitatea de personalizare a ImageCard-ului, după bunul plac al utilizatorului. Doream să-mi iau angajații prin surprindere și, totodată, să le ofer o lecție de viață, așa că nici n-am mai stat pe gânduri. După ce am studiat atent caracteristicile noului printer…

…am comandat 50 + 1 bucăți. Le-am comunicat, apoi, tuturor, că am nevoie de o fotografie care să-i reprezinte, care să-i facă unici și care, privind-o, să le aducă zâmbetul pe față. Nici acum nu știu cum de nu m-am mirat atunci când m-am trezit cu cincizeci de mail-uri în care fiecare îmi atașase o fotografie cu propria persoană. Avusesem dreptate. Egocentrismul făcuse multe victime. Cu toate astea, m-am bucurat că lucrurile vor reintra pe făgașul normal, iar ștampilele nu vor mai fi încurcate, odată ce fiecare va avea o poză personală atașată. A durat mai puțin de două ore până am terminat procesul de personalizare a ștampilelor: am încărcat pe rând fotografiile în secțiunea ImageCard^TM Designer a site-ului Colop, am ales un background comun și am imprimat totul cu ajutorul imprimantei de la serviciu. Am zâmbit ușor gândindu-mă la reacția pe care o vor avea angajații în dimineața care urma, la vederea ștampilelor…

În următoarea zi am ajuns mai devreme decât de obicei la sediu, pentru a avea timp să le împart. După ce m-am asigurat încă o dată că le-am împărțit persoanelor potrivite, am intrat la mine în birou. În jur de ora opt am privit pe fereastră. Veneau, ca de obicei, încercănați și plictisiți, aruncându-și unul altuia priviri în care se putea citi lipsa de înțelegere. M-am așezat în fața calculatorului, prefăcându-mă absorbit în muncă. După nici cinci minute, am auzit o bătaie ușoară în ușă:

– Intră!

Nici n-am răspuns bine, că cincizeci de suflete se și îngrămădeau să intre în biroul nu prea spațios. După ce mi-au mulțumit în cor pentru noul printer și mi-au aruncat zâmbete binevoitoare, am văzut cum Ionescu a dat mâna cu Popescu, care l-a bătut pe umăr pe Anghelescu, care i-a șoptit ceva lui Stănescu, care a râs ușor și i-a dat un cot, în joacă, lui Avramescu, care și-a cerut scuze lui Georgescu pentru că-l pârâse că uitase să returneze acea ștampilă pe care o împrumutase de la Dănescu, care și-a dat seama că Udrescu nu era vinovat pentru furtul misterios al ștampilei care nu se mai afla acum pe biroul lui Tudorescu, ci la mine în sertar, dată uitării pentru restul, dar păstrată ca amintire pentru mine:

– Vrem să vedem cum arătați și dumneavoastră în fotografie, șefu’!, mi-a spus o angajată mai  îndrăzneață.

Când le-am arătat ștampila, au făcut ochii mari.

– El e Toto, le-am spus, un prieten la care, de câte ori privesc, îmi amintesc ce înseamnă să fii loial. Ce înseamnă să-ți pese de cel de lângă tine. Ce înseamnă comunicarea. Cooperarea. Oamenii nu mă inspiră așa cum a reușit acest cățel, iar în oglindă mă văd în fiecare dimineață. Ce rost ar fi avut să-mi personalizez ștampila cu o poză de-a mea, când eu nu-s încă cea mai bună versiune a mea? Mai am multe de învățat de la Toto până să fiu complet mulțumit de mine. Însă până atunci, prefer să-l țin în preajmă mereu, chiar și printr-o simplă fotografie. Din păcate, am ocazia să-l văd doar când merg la țară, iar cum serviciul nu-mi permite prea multă flexibilitate, simt de multe ori nevoia aproape fizică de a-l mângâia pe căpșor și de a-l prinde de bărbiță. Pentru că nimic nu se compară cu iubirea dintre câine și stăpân. Sunt multe feluri de a iubi pe lumea asta și toate deosebite: iubirea de părinți e într-un fel, iubirea pentru soție sau iubită e în alt fel, însă iubirea asta are ceva tainic în ea. Nu există certuri ori gelozii. Nici cuvinte nu prea există. Și totuși, o simți, e atât de prezentă în tine încât te cutremuri… așa că, puteți să vă faceți cruce, însă eu am ales să-l am pe Toto prin preajmă, pentru a-mi lumina zilele de muncă atunci când oamenii sunt prea înrăiți ca s-o poată face.

***Articol scris pentru cea de-a treia probă din cadrul SuperBlog 2014, sponsor – Colop***