Nina Docea

de Mădălina Rodocea

Distracția e altfel în doi

31 august. Calendarul nu minte niciodată, deci tocmai împlinisem onorabila vârstă de optsprezece ani. Presimțeam că-n scurt timp n-o să mai am suficiente degete pentru a răspunde la telefon, întrucât brațele îmi vor fi încărcate cu buchete de flori, toate astea în timp ce oamenii vor tăbărî asupra mea urându-mi ce mi-au urat și-acum un an, și-acum doi, iar vocabularul meu se va reduce la cuvântul „Mulțumesc!”. Eventual, zâmbete, mai mult sau mai puțin sincere.

imagesSpre norocul meu, n-a fost deloc așa. Probabil că cei apropiați și-au dat seama că au de-a face cu o ciudată singuratică, ce n-are chef să sufle-n lumânări de ziua ei, așa că după scurtele felicitări, mi-au făcut semn să privesc pe fereastră. PA-NI-CĂ! În următorul minut am devastat dulapul, căutând niște haine de bun gust pentru momentul întâlnirii. Încă nu-mi venea să cred că părinții mi-au făcut una ca asta. Doar le spusesem de atâtea ori că vremurile s-au schimbat și că-mi doresc s-ajung să-mi găsesc eu ceva pe plac, fără aranjamente din partea lor și fără grabă. „La 18 ani ai toată viața înainte și alte priorități„, îmi aduc aminte cum le tot repetam, crezând că într-un final vor înțelege. Dar nu și nu! Odată ce mi-au văzut colegele plimbându-se prin oraș alături de iubiții lor în mașini care mai de care mai luxoase, s-au gândit că e inadmisibil ca unica lor fiică să n-aibă parte de ale tinereții valuri. Așa că iată-mă într-un moment (aproape) stânjenitor, din care eram nevoită să ies neșifonată.

Nu știam dacă ar trebui să le fiu recunoscătoare sau nu. În plin scepticism, mi-am mai plimbat mâna o dată prin păr, să fiu sigură că nu arăt caraghios, și am pășit afară din casă. Mă aștepta cuminte în parcare. După ce am făcut câțiva pași înspre acolo, mi-am dat seama că afacerea e de-a dreptul dubioasă și m-am întors brusc, săgetată fiind de privirile curioase ale părinților, ce se îngrămădeau lângă geamul larg deschis:

Mamă, tată, voi sunteți conștienți că ăsta nu-i de-al nostru???, le-am șoptit, încleștându-mi dinții.

– Uhm…e model…, a bolborosit mama, plină de entuziasm, dar până să termine fraza, tata i-a luat-o înainte.

– E japonez, fata tatii.

„Un japonez? Și, pe deasupra, mai e și model… Ce-mi aud urechile? Păi ce, Doamne iartă-mă, să caut eu alături de un model japonez?!” Gândul ăsta aproape că mă făcea și pe mine să bufnesc în râs, privind spre talia mea de viespe puturoasă. Văzându-mă încordată, tata mi-a oferit un ultim sfat:

– Ai grijă să nu-l ambalezi prea tare, așa cum faci de obicei! Am auzit că japonezii sunt mai iuți din fire și cine știe ce se poate întâmpla până la urmă, că și tu ai o sămânță de gheișă în tine. Aaa, și vezi că i se spune Aygo

„Aygo, Aygo, Aygo…sper să nu uit până ajung lângă el…”. În timp ce distanța dintre noi devenea din ce în ce mai scurtă, mă întrebam cum ar fi ca pe copilul meu să-l cheme Aygo, un nume pe care nu-l mai întâlnisem până atunci în căutările mele de viitoare mamă. Și-am zâmbit. Iar după ce am zâmbit, am ridicat privirea. Și-am zâmbit din nou. Nu era chiar așa de rău pe cât mă așteptam: nici exagerat de înalt, nici prea bombat, nici, nici. Dintr-o privire l-am analizat din cap până-n picioare și trebuie să recunosc că mi-a cam plăcut spatele ăla drept, bine făcut. Aygo nu scotea niciun cuvânt, se lăsa doar adulmecat. Nu cred că mai avusesem vreodată ocazia să privesc îndeaproape niște ochi atât de migdalați, ce străluceau într-atât încât îți dădeau impresia că te-ar putea călăuzi chiar și în miezul celei mai întunecate nopți. Ca să întrerup tăcerea apăsătoare, l-am atins pe brațul stâng:

I’m Nina.

A tresărit ușor, iar apoi și-a deschis larg brațul, parcă poftindu-mă să-l descopăr pe dinăuntru. Și-am intrat. Fără să bat la ușă, căci, spre stupoarea mea, cheile îmi atârnau în mână. Nu oricine s-ar lăsa citit din prima, însă Aygo era îndrăzneț, îi plăcea să riște, lucru ce mi-a dat și mie o doză mare de încredere. Știa dinainte că sunt omul confortului și al siguranței, așa că mi-a oferit spațiu. Nu s-a vârât în sufletul meu, cum făcuseră alții înainte, așa că am demarat spre distracție. Dar nu orice fel de distracție…

Primele luni împreună au marcat o schimbare majoră în viața mea. Nu mai pășeam de una singură pe drumul vieții, ci aveam un partener cu care, de data asta, parcă alergam chiar și cu peste o sută de kilometri pe oră. În sfârșit înțelegeam de ce se spune că ce-i frumos trece repede. Simțeam că într-un final cineva îmi înțelege și acceptă toanele. E drept, mai țipam câteodată și viram brusc spre alte planuri, alteori frânam și doream să renunț la tot, să trag pe dreapta, însă sufletul lui era ca un motor. Mereu mă punea în mișcare și mă impulsiona.

Fiind nu prea vorbăreț din fire, am învățat în tot acest timp să-l citesc. Știu când e potrivit să schimb vitezele cu el și nu se mai răstește la mine, ca prima dată când am încercat să-i manevrez viața (pentru că, da, sunt puțin cam posesivă). Acum pot să mă mândresc cu faptul că am ajuns să fac ușor distincția între personalitățile lui multiple: x, x-play, x-cite, x-clusiv și x-wave.

Îmi aduc și acum aminte când i-am propus lui Aygo o călătorie mai aparte:

– Ce zici, băiete, te țin cauciucurile alea din picioare să mergem până unde vedem cu ochii?

Nici n-am pus bine întrebarea, că imediat am și pornit. Înaintam încet, căci în plină iarnă ne era amândurora teamă ca nu cumva să patinăm. La fiecare cotitură, dădeam cu banul. Să fie stânga ori să fie dreapta? Necunoscuții pe lângă care treceam ne răspundeau toți cu zâmbete, văzând doi călători puși pe șotii. Am străbătut astfel  sate aproape pustiite, căci nouă ne plăcea în special să evadăm din lumea agitată a orașului. S-a întâmplat chiar să ne pierdem urma odată, însă îndrăznețul Aygo m-a scos pe un drum nou, asta după ce am străbătut o zonă de câmpie. Trebuie să recunosc că mi-a stat inima când am văzut în ce încurcătură intrasem, însă amintirile cu care am rămas sunt de povestit nepoților.

Dacă am învățat ceva din experiența asta? Cu siguranță aceasta s-ar traduce prin: Go Fun YourselfCredeam până acum că doar înconjurată de zeci de prieteni poți încinge atmosfera, însă am descoperit că un singur tovarăș poate să facă minuni. Anul a trecut ca o tură pe roller coaster. Am avut grijă ca la intervale nu foarte mari de timp, să-l surprind pe Aygo, oferindu-i cadou tot felul de stickere pentru a-și pune în valoare statura frumos conturată. Iar el nu se lăsa mai prejos, purtându-mă prin locuri neumblate și drumuri înguste, din care am ieșit fără nici cea mai mică zgârietură.

Acum, după un an în care am îmbinat distracția cu siguranța, aștept cu aceeași nerăbdare să ies din casă, dar nu înainte de a-mi anunța părinții că:

– Vedeți că am tăiat-o!!! Pardon…am Toyota! 🙂

 aygo8-300x300                                                    aygo

***Articol scris pentru cea de-a doua probă din cadrul SuperBlog 2014, sponsor – Toyota***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 8, 2014 de în SuperBlog, SuperBlog 2014 şi etichetată , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: