Sunt zile în care îmi iubesc vecinii

Azi dimineață am ieșit din blocul în care locuiesc de un an de zile. Dacă pot înșira pe degetele de la mâini vecinii pe care am ajuns să-i cunosc (zăresc, pardon), e bine.

În timp ce deschideam ușa de la intrare, pentru a ieși afară, am observat un bărbat grizonant, dar care încă se menținea bine pentru vârsta lui, îndreptându-se spre mine. Nu-l mai văzusem până atunci, puteam doar bănui că suntem vecini. Până să străbată el cărarea din fața blocului, am apropiat ușa de la intrare încet, pentru a nu se închide până ajunge lângă ea. Toate astea în timp ce priveam spre bărbatul respectiv, iar el spre mine, de parcă n-am mai fi văzut niciunul dintre noi oameni până atunci. Și, deodată, țac! S-a-nchis ușa în mâinile mele. Eu, agitată, mă-ndrept repede spre interfon:

– Vai, mă scuzați, am închis-o din greșeală!

– Nicio problemă, mă descurc, zice domnul.

Intrasem deja într-o stare din-aia de „neîndemânatică mică ce ești!” și din două mișcări am și bătut codul la interfon, iar ușa, țac, s-a deschis iarăși. Iar eu imediat m-am simțit mai în largul meu, ca atunci când reușești să repari o faptă pe care n-ai săvârșit-o deloc intenționat, dar care nu pică bine oamenilor de lângă tine:

– Mulțumesc mult!, zice bărbatul.

– N-aveți pentru ce!, îi arunc și eu, peste umăr, câteva vorbe.

Mai dau doi-trei pași și aud cum îmi strigă din ușă și din suflet:

– SĂ AVEȚI O ZI FRUMOASĂ!!!

Și-am avut-o! 🙂

Publicitate