De bine și de rău, cu Adina Banea

Unul din lucrurile care-mi plac la Facebook e acela că insistă să-mi dea prietenii în vileag. Dar insistă, dom’le… Acum câteva zile, spre exemplu, s-a încăpățânat să-mi arate că o amică likes PitchMe, o pagină cu un nume captivant și cu o fotografie de profil asijderea. Iar cum amica respectivă îmi inspiră încredere și bun gust, n-am ezitat nicio clipă din a intra să văd ce aș putea descoperi inedit pe pagina respectivă. Deja astfel de practici au devenit un soi de ritual pentru mine (chiar dacă alții ar spune că-s o mică stalkeriță) și chiar urmăresc constant anumite persoane din lista mea de prieteni care reușesc să mă inspire.

Ce am descoperit?

1. Un cover care spune multe despre persoana din spatele paginii de Facebook și care m-a făcut instantaneu să zâmbesc.

2. Că am de-a face cu un blogger, la fel ca și mine.

3. Peste 6.000 de persoane apreciază pagina și, implicit, blogul, dar foarte puține fac parte din cunoscuții mei.

4. Pagina este updatată mereu, ceea ce e un lucru bun, căci voi avea cu ce să-mi delectez ochii pe viitor.

5. O cheamă Adina (la fel ca primul meu prenume) Banea.

E mai mult decât evident faptul că următorul pas a fost acela de a-i vizita blogul. Prima surpriză a fost domeniul propriu, la care visez și eu de ceva vreme, urmat de un design bine ales, cu o cromatică pe placul meu, simplist, dar în același timp modern. Mi-ar fi plăcut ca acel carusel care conține articolele featured să aibă o funcție de stânga-dreapta prin care să pot vizualiza mai multe articole populare și care să confere puțin dinamism paginii, însă chiar și așa, e ca un magnet pentru ochiul privitorului.

Chiar când mă pregăteam să-i dau prima bilă neagră Adinei, dat fiind faptul că în bara de sus ce conține meniul nu observasem nicio pagină de About, lucru ce mi s-ar fi părut inadecvat în cazul de față, nu doar că am descoperit primele lucruri despre autoare, dar am putut s-o și admir. Încântată de cunoștință!

Îmi plac la nebunie bloggerii care nu doar că nu se sfiesc din a spune lucrurilor pe nume, dar n-au nicio problemă nici în a-și afișa imaginea nu doar într-un singur loc, ci și în cadrul articolelor, lucruri pe care am observat că Adina le face. Mi se pare un gest de curaj, de împăcare cu sine, de acceptare. Apreciez, de asemenea, subiectele tabu pe care bloggerița le abordează cu nonșalanță și onestitate. Și chiar dacă uneori se ascunde în spatele unor personaje fictive, știu că acolo sunt adunate gândurile și trăirile ei pure. Știu asta pentru că, de fapt, toți suntem la fel, doar că unora ne e frică să ne dăm arama pe față, ca nu cumva să părem penibili în fața cunoscuților sau mai puțin cunoscuților care ne citesc. Iar când apare o astfel de persoană, care își asumă trăirile pe care noi, restul, le considerăm rușinoase sau chiar cvasi-interzise, începem să credem că nu suntem într-atât de diferiți, ciudați ori demenți pe cât ne credeam în singurătatea gândurilor noastre.

Citind PitchMeNow e ca și cum aș sta de vorbă cu o prietenă veche. Fără formalități, fără gesturi făcute doar din complezență, fără. Doar cu. Cu sufletul pe tavă, cu sinceritate, cu dragoste și cu speranța împlinirii atât ca femeie, dar și ca mamă. Iar până la urmă, nu asta aduce un autor mai aproape de cititorii săi? Nu un limbaj curat, din inimă, fără brizbrizuri inutile?!

Totuși, pentru că sunt o fecioară extrem de perfecționistă, îmi permit să-mi iau în serios și de această dată rolul de căutător de nod în papură și să las deoparte admirația pe care o am față de Adina pentru ce și cum simte, dar și pentru modul în care a evoluat în blogosferă. Nu toate lucrurile sunt chiar roz, din punctul meu de vedere. Știu că, de obicei, scrisul intervine ca un fel de terapie. Scriem în primul rând pentru noi, pentru că așa simțim și așa ne vindecăm rănile sau punem punct acolo unde un semn de întrebare a rezistat în picioare pentru prea mult timp. Cu toate astea, trebuie să ne gândim și la cei de dincolo de ecran, cititorii care revin la noi pentru că reușesc să se oglindească în ceea ce trăim noi pe foaia digitală. Și spun asta pentru că am resimțit o ușoară dezamăgire când mi-am dat seama că ceea ce părea ireproșabil la blogul Adinei Banea nu atingea chiar perfecțiunea (sau ceea ce consider eu a fi perfecțiune în materie de bloguri).

Voi lua drept exemplu o bucată de text din „Oameni fericiți”, un articol, de altfel, incitant, dar căruia îi lipsește ceva. Nici nu știu ce nume să-i dau acestui ceva, dar poate îmi veniți voi în ajutor (asta în caz că-mi veți da dreptate).

Ei bine, cu riscul de a părea exagerată, mi-ar fi plăcut ca punctul pe i” să fie chiar punct pe „i”. Și se-ntâmpla (odată) să se transforme-n se-ntâmplă (apropiații știu că-s prietenă bună cu diacriticele astea frumușele 😛 ). Și primul paragraf să se termine cu un punct. Și că- i-ul acela să nu pară că vrea să plece la plimbare. Am descoperit astfel de erori în mai multe articole ale Adinei și, sincer, devine supărător la un moment dat. Inițial, am pus asta pe seama oboselii sau neatenției. Apoi, când am văzut că se repetă, am corelat imediat simbolurile plasate anapoda cu felul zburdalnic de a fi al autoarei. Am încercat să-i găsesc tot felul de scuze, pentru că mintea pur și simplu nu accepta că cineva cu idei atât de faine poate omite niște detalii care chiar fac diferența.

Pentru mine, abia după ce voi vedea ameliorări în sensul ăsta și mai puține (spre deloc) hashtag-uri în titlurile postărilor, blogul Adinei va deveni unul de pitch. 🙂 Până atunci, însă, voi continua să-l răsfoiesc, în speranța că mă va auzi și va ști că în spatele unor astfel de păreri se ascund, de fapt, cele mai bune intenții.

Oare-s prea pretențioasă?!

*Cu această postare particip la concursul organizat de eBloguri și adina-banea.ro*