Lică

Zilele trecute, în mijlocul vârtejului cotidian, când aveam enșpe mii de alte lucruri la care aș fi putut și ar fi trebuit să mă gândesc, mintea s-a încăpățânat să se fixeze pe o perioadă din preadolescență. Un timp despărțit de-un alt timp și din care țâșnesc uneori amintiri neclare, după care mă întind bâjbâind ca prin ceață, de frică să nu le uit, să nu le deformez.

Pe-atunci, satul bunicilor reprezenta idealul, cuibul perfect din care nu concepeam dezrădăcinarea. Acolo mă imaginam crescând. Și nu doar eu, ci și nepoții ori strănepoții. Trăiam cu siguranța unei veșnicii născute la țară, iar puținul și simplitatea erau de ajuns pentru ca sufletul meu să dea pe dinafară de mulțumire. Puținul, simplitatea și-un câine: Lică. N-am fost într-atât de sadică încât să-i pun numele Sămădăului, ci așa îi era alintul, prescurtarea de la Ursulică. Numai că Lică al meu nu era nici vreun arătos, nici vreun zvelt, nici vreun harnic. Iar pe deasupra, mai era și mut, altfel nu-mi explic cum de niciodată nu se încumeta să latre. Dar așa clăpăug cum era, se cuibărea lângă mine și ne priveam liniștiți în ochi, oferindu-mi tăcerea aceea pe care oamenii nu știu să ți-o ofere. O tăcere plină de înțelegere, ca o mângâiere.
Țin minte că era o după-amiază de vară. Bunicul meu se întorsese din câmp și ne-am așezat amândoi la umbră pe pragul ușii, privind spre Lică, ce stătea întins de-a lungul șanțului ce străbate curtea pe la jumătate:

– Ia uită-te și la Lică, unde și-a găsit să se așeze!, am spus eu, amuzată.

(în tot acest timp câinele privea curios spre noi, de parcă ar fi tras cu urechea)

– Ți-am mai spus io că-i câne ticălos.

– De ce ești așa răutăcios, tata moș? Nu vezi cât e de drăguț cu urechile alea blegi?

– Drăguț, drăguț, dar când o halit găina aia tot drăguț o fost?

– Păi… acum și-a învățat lecția.

– Eheee, nu scapă el așa ușor! Îl dau! Am și vorbit cu băiatul la cioban să vină după el. Auzi, mă? Te dau.

Imediat ce-a rostit tata moș cuvintele astea, din poziția culcat, Lică și-a îndreptat gâtul și pentru prima oară l-am auzit lătrând. Am fugit numaidecât la el, l-am luat în brațe și după ce i-am șoptit un „Bravo, Lică!” la ureche, am mai spus atât:

– Se pare că nu mai ai motive să-l dai.

Tata moș n-a mai zis nimic.

***

Trecuseră luni de zile, iar eu credeam povestea încheiată. Era a doua zi de Paști și mergeam în vizită la bunici împreună cu părinții. Priveam bucuroasă pe geamul mașinii, așa cum și acum fac atunci când intrăm în sat și zăresc oamenii cu chipuri brăzdate de vreme. Deodată, am văzut un băiat mai mic decât mine, care ținea în brațe un cățel. Un cățel alb cu pete negre. Mi-era mai mare dragul să privesc spre imaginea aceea, știind că urma să fac la fel peste doar câteva minute, însă cu cât mașina se apropia mai tare de acel băiat, cu atât zâmbetul meu se încovoia mai mult a tristețe. Prima oară nici măcar n-am realizat de ce, însă când imaginea a dispărut din raza mea vizuală, iar eu am fost nevoită să privesc pe geamul de la portbajat pentru a vedea mai bine, am înțeles. Am înțeles că-l priveam pe Lică, iar el privea spre noi, recunoscând mașina. Am înțeles că atunci când o ființă încetează brusc să mai fie lângă tine, privești spre ea ca la ceva străin preț de o clipă, tocmai pentru că până atunci nici măcar n-ai conceput ideea c-o vei putea pierde vreodată. N-am mai plâns cu lacrimi atât de mari niciodată în viața mea, pentru că niciodată n-am reușit să leg o conexiune atât de profundă. Întotdeauna am considerat un soi de binecuvântare lipsa cuvântului și a râsului la animale, căci acestea două sunt, de fapt, principalele motive pentru care oamenii uită să trăiască în armonie.

De-atunci, pe Lică l-am mai văzut de două ori. Prima oară ne-a recunoscut mașina și ne-a urmărit până acasă, unde a intrat în curte, a dat o roată de aducere aminte și a mâncat mâncarea din castronul lui Toto, câinele pe care-l avem și acum și care, culmea, n-a reacționat violent la vederea lui Lică. Iar a doua oară eram singură pe banca din fața casei, mi s-a părut că-l zăresc plimbându-se haihui pe uliță și l-am strigat. Nu a reacționat din prima, dar când m-a zărit, în sfârșit, a luat-o la fugă mâncând pământul spre mine. Nu m-am pomenit cu un câine aruncându-și lăbuțele din față pe picioarele mele, ci cu unul care mi-a sărit în poală cu totul. Atât de mare a fost bucuria.

Rămâi cu bine, Lică al meu. Al meu vei fi mereu.

Publicitate