Împreună

Săptămâna trecută s-a întâmplat să merg la teatru. Mint. N-a fost pură întâmplare. Însă cum punguța cu doi bani nu-mi prea permite acest lux decât arareori (lasă, că mă fac eu mare!), aș putea la fel de bine să spun că a fost întâmplător.

Să vă mai zic că m-am simțit ca făcând parte din „lumea bună” a orașului? Nu vă mai zic, pentru că și așa senzația asta m-a încercat doar până în momentul în care a început piesa. Piesa lu’ Petronela, cum îmi place mie să spun. Iar pentru acest fapt nu-s de vină nici actorii, nici regizorul, nici decorul, nici autoarea. Vina (cu ghilimelele de rigoare) o poartă o categorie aparte de oameni, pe care îi recunoști dintr-o clipită. Cel mai adesea, te studiază aruncându-ți o privire acră pe deasupra ochelarilor, în timp ce pe buzele lor poți citi un fel de înjurătură care s-ar fi vrut a fi doar în gând, însă, cum beteșugul pornește de cele mai multe ori de sus în jos, săracii își dau drumul la gură, crezând că lumea din jur e surdă. Ei bine, nu e!

Nu spun că-i rău faptul că pensionarii manifestă un real interes spre cultură. Însă, în momentul în care auzi din spatele tău un „Ăsta-i tineretul în ziua de azi!” atunci când actrița principală apare într-un capot pe scenă, cu picioarele la vedere, începi să te întrebi dacă și-au pierdut virginitatea cu hainele pe ei. Sau un „Ce face, dragă, aia acolo?!” când apare un moment pe care tinerii, desigur, îl gustă, pentru că-l și pricep. Urechea a mai receptat și un „Caca maca!” la sfârșit, pe care n-avea cum să-l rateze, întrucât a fost emis pe un ton murat și precipitat.

Chiar dacă în ziua respectivă eram de părere că mai bine s-ar fi dus să urmărească o piesă clasică, astăzi nu pot să nu-mi abțin un zâmbet ușor răutăcios, când stau să mă gândesc DE CE au reacționat așa. Știu că sezonul muștelor a trecut, însă cu siguranță s-au simțit cu musca pe căciulă. Poate că până și eu m-am simțit un pic vizată, dar felul în care e redată piesa vine să contrazică citatul pe care-l folosim de foarte multe ori în apărarea noastră: adevărul supără omul. Nu. Aici, adevărul nu supără omul. Îl conduce doar spre introspecție. Se minunează în gând de cât de ratat e, se pomenește ștergându-și lacrimile din colțul ochilor, își aplică vreo două palme mintal și-o ia de la capăt. Cel puțin, eu așa am simțit. Că râdeam de mine, în timp ce mă priveam de undeva din exterior, iar buzele întredeschise în timpul râsului isteric îmi înghițeau lacrimile.

De-aș putea, mi-aș trăi tot restul vieții în maniera asta! De-aș putea…

Publicitate