Joc și joacă

(sau cum am fost salvată de… Dora)

Când eram mică, habar n-aveam de Dora. Aveam trei ursuleți, o broască țestoasă și-un dinozaur pe care îi înșiram de-a lungul patului, iar eu făceam pe doamna învățătoare, imitând-o pe mama.

Pur și simplu trăgeam de jucăriile alea, dorindu-le însuflețite. Câteodată mă înfuriam de-a dreptul pentru că nu erau în stare să-și scrie singure în caiete, așa că treceam pe la fiecare în parte, scriindu-le cu mânuța mea. Apoi, corectam și zâmbeam ștrengar când găseam câte o greșeală făcută tot de mine, intenționat, iar la sfârșit calculam punctajul. Cel mai mult îmi plăcea să pun note în catalog și să fac prezența. Cam în felul ăsta mi-am petrecut eu anii copilăriei. Cum frați n-am avut, iar părinții erau destul de ocupați, mă retrăgeam în lumea din capul meu, lume care de multe ori îmi părea mult mai primitoare decât cea adevărată, care pe atunci se reducea la colectivul de la grădiniță.

Până ieri nu am mai avut ocazia să intru în contact cu prichindei decât fugitiv, însă tușa Nina a promis c-o să aibă grijă de nepoata ei preferată, cât timp mama acesteia e plecată într-o delegație. Așa că Daria a stat de dimineața până seara la mine. Sinceră să fiu, mă simțeam de-a dreptul stingherită în propria casă. Nu știam ce-ar trebui să-i spun, cum ar trebui să mă comport, ce glume să fac, ce dulciuri să-i ofer… Și-n plus, nici jucării n-aveam! Am încercat să fac orice pentru a o înveseli, însă fața ei devenea din ce în ce mai posomorâtă, semn că o plictiseam:

– Ai jocuri pe calculator?, m-a întrebat Daria într-un târziu.

Ghinion. Nici din-alea n-aveam! Dar, bingo! În schimb, aveam conexiune la net. Am căutat repede jocuri online, care să mi se pară că s-ar potrivi unei fetițe de cinci ani și imediat am dat peste un joc cu Dora și Diego gratis. Doi în unu, potrivit atât pentru fetițe, cât și pentru băieței. Dintr-o multitudine de alte jocuri care au în prim plan aceleași personaje, am ales unul în care sarcina era de a identifica diferențele dintre două imagini. Întotdeauna am fost de părere că jocurile sunt o sursă principală de creativitate și pun în mișcare rotițele din capul copiilor mari sau mici. Daria a fost nevoită să dea dovadă de multă atenție și de o bună memorie, căci jocul era destul de solicitant din acest punct de vedere. Chiar dacă a pierdut de vreo două ori la rând, nu s-a lăsat bătută. Am urmărit-o cu colțul ochiului în timp ce se juca și-am observat cum fața ei se înseninase. O oră întreagă nu s-a dezlipit din fața calculatorului, iar în tot acest timp eu am reușit să-mi fac ordine prin dulapuri.

Ce credeți că i-a spus Daria mamei sale, atunci când a venit s-o ducă acasă?

– Mami, mă mai aduci la tușa Nina?

Dacă nu era jocul cu Dora, cu siguranță n-ar fi vrut să mai audă de mine. 🙂 Acum nu mă mai sperie gândul că trebuie să am grijă de copii. Lăsați copiii să vină la mine!

Publicitate