Nina Docea

de Mădălina Rodocea

Textul morții

Ziua în care am murit a fost o zi ca oricare alta.

05:48 :

Beep, beep-beep, beep-beep-beep!

– (Cine naiba o fi la ora asta?) Alo? Da, eu sunt. Am înțeles. Voi fi la firmă la șapte jumate. 

06:30 : 

– Dosarul îl am, ecusonul e în geantă, proiectul e pe stick… oare am luat tot ce-mi trebuie?

– Cu cine vorbești, mami?

– Singură, puiule. Mi-ai văzut cumva telefonul?

– E chiar sub nasul tău!

– Ah, nici nu observasem. Îmbracă-te repede, plecăm de-acasă mai devreme!

07:00 :

– Ești gata???

– Eu sunt, dar pachețelul meu pentru școală?!

– Fir-ar să fie, am uitat! Îți iei ceva de la chioșcul din colț astăzi. Hai, repejor, urcă-n mașină!

– Ai uitat să încui ușa.

– Nu mai spune. Ce căscată sunt! Mă întorc imediat.

(…)

– Gata! Putem pleca. (pornesc mașina Toyota, achiziționată de curând)

– Mami?

– Hm?

– Doamna învățătoare a spus că vrea să vorbească cu tine, pentru că ai lipsit de la ședința cu părinții și m-a întrebat dacă poți să vii la școală astăzi pe la patru.

– Îhî…

– Mami?

– Hm?

– O să-mi cumperi și mie un telefon ca al tău? Vreau și eu să trimit sms-uri colegilor!

– Îhîî…

td

– Mami?

– Hm?

– Dar știai că e periculos să scrii mesaje și email-uri în timp ce conduci mașina? Am văzut eu pe net un experiment făcut de o campanie Toyota, care se numea „Don’t text and drive”. Am întrebat-o și pe doamna de engleză ce-nseamnă și mi-a explicat. Nu e bine să-ți iei ochii de la șosea, pentru că până și într-o secundă poate să se întâmple ceva neașteptat. Știai?

– Îhîîî…

– Păi și dacă știai, de ce butonezi telefonul mobil? 

(…)

– MAMIII!!!

– Măi copile, mai taci, că am un deadline…

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost că-n fața mașinii au apărut, ca de nicăieri, doi copilași. Am tras repede de volan, într-un gest disperat, fără a mai avea timp să verific dacă banda din dreapta era liberă. Nu era. Am auzit un zgomot asurzitor. Bucăți de sticlă și de oțel zburau pretutindeni, iar propriul corp mi se părea străin. M-am auzit țipând de durere. Nu după mult timp, un doctor se apleca deasupra mea. Mă chinuiam să țin ochii deschiși, însă tot ce puteam să văd era o pată de un roșu închis. Mă înecam în propria baltă de sânge, iar viața se scurgea din mine cu fiecare picătură. Pic… pic… pi… p… Nu puteam fi moartă. Aveam doar 32 de ani. Și-un deadline de respectat. Și-o viață care încă nu era trăită complet. Încă nu-mi terminasem treaba pe pământ. Mai aveam de văzut, de ascultat, de învățat… Și mai aveam un copil de crescut. Abia atunci am realizat. Copilul! Unde-o fi copilul? Să mă scoată cineva de-aici! Nu puteam fi moartă.

– Mami! Trezește-te!

Mă striga. Era aproape, gândul că nu se zvârcolea a moarte, precum făceam eu, dându-mi speranță. Broboane de transpirație îmi invadau fruntea. Trebuia să mă forțez să trăiesc, nu pentru mine, cât pentru fetița care n-avea nicio vină. Trebuia să plătesc pentru tragedia pe care o provocasem din cauza unui email pentru serviciu care mi-a furat concentrarea. Dar moartea mi se părea prea mult. Cerșeam o ultimă șansă, când, o mână mică a atins-o pe a mea. O mână de îngeraș, care mă trăgea în sus, ca și cum aș fi plutit. Am știut atunci, mai clar ca niciodată, că pierdusem și ultimul tren. Am închis ochii, resemnată. I-aș fi putut deschide, dar la ce bun? Nu puteam decât să bâjbâi în întuneric:

– Deschide ochii!, am auzit o voce îndepărtată. Trezește-te! Vreau să-ți arăt ceva. E important!

Am făcut o ultimă sforțare și am mijit ochii. Deasupra, cu telefonul meu în mână, fetița îmi arăta ceva. Am citit cu greu, căci o ceață groasă mi se pusese pe ochi:

25.11.2014, ora 07:30, deadline (urgent!). 

N-am sărit ca arsă din pat, așa cum aș fi făcut în mod normal. Mi-am luat doar copilul în brațe, ca pentru prima și ultima oară la un loc, și i-am șoptit un „Mulțumesc!” din toată inima, în timp ce îngânam o rugăciune, lucru pe care, spre rușinea mea, nu-l mai făcusem de mult.

drive

Fusese doar un coșmar, numai că visul meu urât poate fi oricând realitatea oricui, dintr-o clipă de neatenție. Scrierea de mesaje în timpul condusului distrage șoferii pe trei planuri distincte: vizual, manual și mental. Fiecare dintre aceste planuri în parte ar putea pune oamenii în situații nedorite, însă când se regăsesc toate laolaltă, se pot întâmpla scenarii tragice, precum cel de mai sus. Nu m-am gândit niciodată la felul de a muri pe care l-aș prefera (oi fi eu masochistă, dar nici chiar așa!), însă cu siguranță n-aș vrea să mor în mașină, cu telefonul în mână. Aș vrea o moarte mai… demnă. Unii și-au dat sufletul pentru o cauză nobilă, iar eu să mi-l dau tastând?! Lăsând umbra de ironie la o parte, mă alătur și eu campaniei Toyota „Don’t text and drive” pentru conștientizarea șoferilor prea siguri pe ei (ca să nu spun altcumva), cu un scurt mesaj:

Hai să transformăm sms-urile la volan în sos-uri!

toyota

***Articol scris pentru proba 22 din cadrul SuperBlog 2014, sponsor – Toyota***

surse foto: pinterest.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 25, 2014 de în SuperBlog, SuperBlog 2014 şi etichetată , , , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: