Nina Docea

de Mădălina Rodocea

De ce ți-e frică…

fear1…nu scapi. Așa zice o vorbă din popor, după care – cred eu – s-au ghidat de-a lungul timpului superstițioșii.

Am urât de-a dreptul acest sentiment, încă din prima fază a copilăriei, atunci când a început să se instaleze treptat sub diverse forme: frica de Paloma, un om al străzii care căra pe brațul drept un sac, în care credeam că ascunde copii furați de lângă părinții lor; frica de întuneric; frica de tunete și fulgere; frica de prima zi de școală; frica de păianjeni; frica de a vorbi în public; frica de a nu fi suficient de bun; frica de singurătate și, în final, cea de moarte. Cu siguranță au fost mai multe, însă astea sunt cele cu care am avut cel mai mult de furcă. Și încă mai am, slavă Domnului! Poate vă întrebați de ce mă bucur. O să încerc să explic.

Din punctul meu de vedere, dintre toate sentimentele pe care le poate experimenta un om, frica e cea mai deosebită, cea mai complexă, căci la baza ei stă o altă trăire, în spatele căreia își dau coate alte trăiri, mereu diferite. Ca o păpușă rusească din care nu scoți, ci la care adaugi pe rând câte o emoție. În fond, frica nu ar trebui să fie altceva decât un fel de prudență din partea noastră, izvorâtă din dragostea de sine sau cea pentru aproapele, însă oamenii insistă s-o urce la rangul de hiperbolă. Așa cum făceam și eu, până mai ieri. N-a venit nimeni să mă tragă de mânecă pentru a nu-mi mai reprima temerile, care, astfel, începeau s-o cotească de-a binelea spre panică, anxietate sau chiar un cumplit sentiment de disperare, ci printr-un fericit amalgam de conjuncturi, am reușit să cern prin sita propriei conștiințe un adevăr pe care n-aș fi crezut că-l cunosc, dar care s-a dovedit a fi un fapt pe care îmi era teamă să-l recunosc. Îmi era teamă să recunosc că-mi era teamă.

Primul semn de întrebare a apărut puțin după vârsta majoratului, când, într-o vacanță, mi-am înfundat câteva haine într-o valiză și eram gata-gata să închid fermoarul, doar că m-am oprit brusc, amintindu-mi că uitasem unul dintre cele mai importante lucruri: ursulețul de pluș cu care eram (și sunt) obișnuită să dorm. I-am făcut și lui loc, am tras fermoarul și-am plecat spre rudele mele din Brașov, unde urma să petrec câteva zile. Prima noapte a trecut fără pic de agitație, cu toate că dormeam în pat străin. M-am așezat pe-o parte, l-am cuibărit pe ursuleț în brațele mele, așa cum fac de obicei, iar în zori mă aflam în aceeași poziție. Avusesem un somn liniștit. Necazurile abia apoi au început să apară, când mătușă-mea a dat cu ochii de el:

– Cum, Doamne iartă-mă, să dormi la optișpe ani cu-n ursuleț? (râde) N-am mai pomenit așa ceva. Păi eu la vârsta ta eram ca și măritată! Ăsta-i semn de lipsă de afecțiune, îți spun eu…

fCam doare s-auzi asemenea vorbe, dar m-am prefăcut că nu bag în seamă comentariile răutăcioase. Doar eu știam clar de ce dorm cu acel ursuleț: pentru că…ăăăă…pentru că așa m-am obișnuit! Așa c-am mers mai departe, cu gândul că acest gest (cvasi)reflex al meu nu ascunde nimic dubios.

Anul trecut s-a produs a doua întâmplare, cea care mi-a și deschis ochii: mergeam spre casă, încărcată cu o grămadă de bagaje. Cum locuiesc într-o zonă mai retrasă a orașului, n-am avut de unde să iau un taxi, așa c-am pornit la pas. Dintr-o dată, începe o vreme mare, așa cum zic bătrânii – vânt, ploaie, tunete, fulgere. Tot tacâmul. Și culmea era că nici nu aveam unde să mă adăpostesc, iar umbrela n-o aveam în geantă. Mi-nu-nat! Am continuat să merg, însă simțeam cum picioarele capătă o greutate de plumb, stomacul are un gol imens în el, iar inima bate nebunește. Frica din copilărie recidivase. Gândul că dacă aș fi avut în acel moment umbrela, aș fi folosit-o drept scut împotriva vremii ce se dezlănțuia, m-a făcut să privesc dintr-o altfel de perspectivă situația în care mă aflam. Așa că mi-am impus ca-n loc de teamă și nemulțumire să zâmbesc în fața picăturilor reci ce-mi curgeau pe frunte, gât, haine și bagaje. Dintr-o dată, totul mi-a părut mai frumos. Mergeam prin ploaie și nu-mi venea să cred că prin puterea gândului am reușit (ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată până atunci) să-mi schimb atitudinea: nu mai conta că bălțile prin care călcam îmi udau pantalonii, nici că părul îmi era complet deranjat. Eram fericită, oameni buni! Iar fericirea o obținusem nu prin ocolirea fricii, ci prin înfruntarea ei.

aripiAstăzi, corelând cele două situații reale de mai sus, îmi pot da lesne seama de faptul că până și acea jucărie pe care mă încăpățânez s-o păstrez ar putea fi un indicator important, încercând astfel să construiesc un zid în jurul meu pentru a mă feri de frica de singurătate. Dar măcar nu-mi mai e teamă să recunosc acest adevăr! Și nici nu mai urăsc sentimentul fricii, căci am realizat că ea stă la baza personalității umane. În lipsa ei, cu siguranță am acționa mecanic, am fi mai reci, mai distanți și n-am avea nevoie de nimeni sau nimic. Am putea trăi izolați, considerându-ne în siguranță pe cont propriu și n-am cunoaște frumusețea integrării într-o comunitate, de exemplu. De asemenea, emoția aceasta ne alimentează vulnerabilitatea în fața riscurilor de a alege. În loc să ne îndepărtăm prefăcându-ne că totul e în ordine, poate că ar fi mai bine să intrăm în contact cu frica. S-o înțelegem, căci, la urma urmei, e a noastră. Aparține de noi. Cum putem face asta? Eu am învățat să văd în lucrurile pe care uram să le fac acea frică reprimată, care nu ieșea nicicum la suprafață. Iar cum varianta imploziei nu-mi surâdea, am decis să schimb macazul. Astăzi încă îmi e frică – iar ăsta e un lucru pozitiv, arată că sunt vie și funcționez cât se poate de normal – , dar am o relație diferită față de ea. N-o mai îndepărtez cu câte-un bobârnac, ci o întâmpin cu brațele deschise. Și nu doar c-o întâmpin, dar pe principiul „aruncă-te în gura lupului”, am învățat să mă expun pericolelor mai mult sau mai puțin reale din capul meu și să le iau ca atare, probându-mi astfel curajul. Totul seamănă cu o tură pe roller coaster: „Mamma mia, ce-mi dârdâie genunchii! Dar mai vreau o dată!!!”.
Îmi amintesc de câte ori mă plângeam în fața evenimentelor importante, spunând tuturor că „am emoții„. Ca și cum aș fi avut vreo boală incurabilă. Păi, fraților, ar trebui să ne bucurăm că avem emoții! Atâta timp cât nu ne părăsesc, înseamnă că încă păstrăm o doză importantă de dragoste înăuntrul nostru. Că ne pasă.

Așadar, rămân la părerea că toate lucrurile sau fenomenele care ne înspăimântă sunt incredibil de frumoase, tocmai fiindcă ne e frică de ele. Iar frica e cea mai uimitoare emoție pe care ne e dat s-o trăim, căci ne aduce în prezent, făcându-ne conștienți de starea în care ne aflăm. Și când suntem cu adevărat prezenți, atunci se produce magia. Un declic numit dragoste în cea mai pură dintre forme. komunomo

***Articol scris pentru proba 21 din cadrul SuperBlog2014, sponsor – KOMUNOMO***

surse foto: pinterest.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 23, 2014 de în SuperBlog, SuperBlog 2014 şi etichetată , , , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: