Măștile jos!

Am să fiu sinceră cu voi – descărnându-mă și descărcându-mă: sunt o persoană mai degrabă singuratică. Așa am fost mereu. Nu din cauza unor experiențe nefaste, nici din cauza Internetului, ci datorită materialului genetic. A nu se înțelege că nu-mi plac oamenii. De fapt, aș putea spune că mă chiar fascinează și n-ar fi vreo minciună gogonată. Dar mă fascinează nu neapărat atunci când sunt în culmea bunei dispoziții, ci mai degrabă când intră într-o stare de ușoară melancolie, presărată pe ici-colo cu rezonabile cantități de patos, ce li se poate citi în ochi în momentele în care vorbesc despre pasiunile lor.

Sunt convinsă că acea sclipire de moment pe care o putem observa la alții ne poate face și pe noi să vibrăm pe dinăuntru. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață. Și cu toate că mi-am promis că din ziua aceea voi face ceva, orice, pentru propria fericire, iată-mă astăzi în fața voastră, deloc în versiunea pe care mi-aș fi dorit să v-o prezint. Poate ar fi fost interesant să vă povestesc despre entuziasmul pe care-l simt în momentul în care îmi pregătesc echipamentul sportiv pentru o nouă tură pe biciclete, alături de oameni minunați care împărtășesc pasiunea pentru acest mijloc de transport, oameni pe care i-am zărit de câteva ori adunându-se prin diferite colțuri ale orașului, bucuroși nevoie mare și plini de energie. Dar, nu. Totul a rămas doar la stadiul de plan: „Într-o bună zi, o să…”. Numai că acest „o să…” se tot prelungește de o bucată de timp, nefăcând altceva decât să-mi reteze elanul implicării într-o astfel de comunitate.

Algoritmul e simplu, mai ales atunci când ești un introvertit care, culmea, își mai și conștientizează minusurile:

Totul începe cu o bucurie de nestăvilit, provocată de gândul că voi pedala pe drumuri neumblate nu de una singură, ci în grup. Parcă mă și imaginez pe bicicletă, cu părul în vânt și obrajii colorați, știind că în spate mă urmează cineva, iar eu urmez pe cineva, la rândul meu. Sentimentul de unitate pe care ți-l oferă această mână de oameni din care faci parte, prieteniile frumoase pe care ai posibilitatea să le închegi, aerul proaspăt pe care-l respiri, peisajele inedite ce-ți fură ochii, toate astea contribuie în mare măsură la a pune capul pe pernă și a adormi cu zâmbetul pe buze, așteptând cu nerăbdare următoarea ieșire.

Apoi, apare teama. Teama de necunoscut. Gândul ca nu cumva să nu mă pot integra într-un grup în care bărbații sunt majoritari. Emoțiile dinainte de a face cunoștință cu ei. Plus o avalanșă de astfel de temeri, poate, în viziunea altora, nejustificate, însă întotdeauna luate în serios de persoanele cărora le vine greu să se alăture unui grup format cu mult înainte de a-și face și ele apariția. Adică fix genul de persoane în care mă încadrez și eu.

Odată ce frica de a sparge gheața persistă, aceasta se amplifică tot mai mult, până când se transformă într-o adâncă stare de tristețe. Pur și simplu simt cum mă supăr pe propria persoană. Pe slăbiciunile mele, care mă împiedică din a acționa natural, fără inhibiții.

Brusc, încep să-mi pierd încrederea în mine și mă întreb: alții de ce pot, iar eu nu? Sentimentul de inferioritate mă cuprinde atât de repede, încât chiar încep să cred că sunt mai altfel, mai… inadaptabilă. Și nu, nu mă mulțumesc admițând acest lucru…ba din contră.

Devin furioasă. Nu vă imaginați că sparg obiecte prin casă. Atâta tot că plâng de nervi și mă consum pentru simplul fapt că mă simt neputincioasă în a face o schimbare majoră în viața mea. Iar după ce trec și plânsul, plus încă vreo zi, hai două, de depresie, reiau totul de la pasul unu, intrând într-un fel de recursivitate.

De un timp încoace, însă, am spus: STOP! N-am făcut progrese uriașe peste noapte, însă simt că o schimbare importantă se apropie. De curând am descoperit că acei oameni minunați, pe care nu știam cum să-i abordez pe stradă, fac parte dintr-o comunitate virtuală la care m-am alăturat. Și uite așa, am prins curaj. Mi s-a răspuns cu bunăvoință în legătură cu echipamentul de care aș avea nevoie pentru o astfel de tură pe biciclete și am început să redevin pozitivă, teama sau frustrarea dispărând de pe lista emoțiilor. Mai mult decât atât, mare mi-a fost mirarea când am observat că sunt mai respectată decât alți membri ai grupului, mult mai vechi decât mine. De ce? Ei bine, în comunitățile virtuale în care se adună (și) oameni de calitate, e foarte probabil să te trezești cu o ștampilă (mai mult sau mai puțin favorabilă), căci bunul simț și educația primită se resimt dincolo de cuvinte. Astfel, până și gramatica e un indicator prețios, care te prezintă celorlalți fără a mai fi nevoie să-ți pregătești o intrare impecabilă.

Mi-am făcut un obicei zilnic din a urmări ultimele mesaje și acțiuni propuse în cadrul comunității, căci având de-a face cu oameni cu inițiativă – chiar dacă nu în mod direct – constat că am început să mă asemăn lor. Și-mi place. Iar dacă pentru a scăpa din strânsoarea singurătății am nevoie pe lângă mine de oameni puși pe fapte mari, atunci am de gând să mă țin precum scaiul după ei. Și, cine știe, poate mai încolo voi reuși să inspir, la rându-mi, alți bieți singuratici… Acum parcă-mi pare rău că vine iarna și activitățile din cadrul grupului vor fi tot mai puține, dar măcar pot să stau liniștită că până în primăvară am timp berechet pentru a-mi procura o mult-visată bicicletă MTB.

Nu de puține ori, atunci când te simți mai diferit și ai impresia că nu te poți face auzit printre oamenii care fac parte din viața ta reală, există mari șanse să dai peste oameni care să aprecieze ceea ce ești, în online. Asta am simțit nu doar în legătură cu iubitorii de ciclism, ci și în legătură cu diverse persoane cu care am avut onoarea să interacționez mulțumită blogosferei, o altă comunitate plină de oameni sensibili. Dintre acestea, aș vrea să amintesc două, care mi s-au întipărit pe suflet: Cătălin – care a devenit cel mai bun prieten al meu, cu toate că nu ne-am văzut niciodată față în față, iar diferența de vârstă dintre noi este de peste zece ani, respectiv Radu – un blogger care mi-a făcut surpriza de a locui chiar în orașul meu natal. Interacțiunea mea cu cei doi, chiar dacă pe planuri distincte (cu Radu ieșind de vreo câteva ori la cafea), m-a făcut să conștientizez un lucru: există emoții virtuale și emoții reale. Am ajuns să cred că pentru a transmite ceva pe calea Internetului, trebuie să fii un om cu totul și cu totul deosebit, așa încât să-i provoci celuilalt niște trăiri ce se apropie sau poate chiar le depășesc pe cele reale. În amândoi am găsit forța asta, iar emoțiile reale pe care le-am trăit alături de Radu în puținele ore în care am avut ocazia să-l cunosc mai îndeaproape, mi-au confirmat că nu m-am înșelat.

Nu sunt o dependentă de Internet, dar acesta a sărit de multe ori în ajutorul meu, scoțându-mi în cale oamenii de care aveam nevoie ca să ies din zona mea de confort. Atunci când interacțiunea umană e prea mult, comunitățile virtuale pot rezolva problemele celor mai timorați. O tentativă de prietenie online conduce de cele mai multe ori la reușita ei în offline, lucru pe care vi-l pot confirma cu toată responsabilitatea.

Așa am învățat să las măștile jos, descoperindu-mi adevărata față: pornind dintr-un mediu online armonios și ajungând să-l transpun într-unul real asemenea, plin de emoții frumoase construite în jurul pasiunilor împărtășite cu oameni la fel de frumoși.

***Articol scris pentru proba 18 din cadrul SuperBlog 2014, sponsor – KOMUNOMO***

Publicitate