Nina Docea

de Mădălina Rodocea

Reguli de conduită pe Strada Ficțiunii

recomandstrfictAVERTISMENT!

Înainte de a coti la dreapta, spre Strada Ficțiunii, asigurați-vă că purtați centura de siguranță și că dețineți un carnet de creativitate.

Am semnalizat precaută și-am pornit înspre acolo. Carnetul de creativitate îmi expirase de mult, dacă nu mă înșel, din primii ani de liceu, atunci când am înțeles (a se citi mi s-a băgat pe gât) că a interpreta un text nu are de-a face cu trăirile personale ale fiecărui individ în parte, ci mai degrabă cu cele ale unui critic literar. Am înaintat pe o porțiune lină timp de câteva secunde. Aproape că începusem să prind viteză, când, deodată, m-am văzut nevoită să calc frâna. Banda unică de mers se prelungea cu alte cinci porțiuni de stradă, de data asta atât de înguste, încât am oprit motorul mașinii și am pornit pe jos.

Niciodată nu mi-a fost la-ndemână să fac alegeri, mai ales atunci când opțiunile pe care le aveam nu știam unde mă vor conduce. Într-o situație similară mă aflam și acum, privind nehotărâtă spre cinci bifurcații ce păreau identice până în punctul în care privirea mea le putea cuprinde. În timp ce începusem să zic în gând An-​​tan-​​te /​ Dize mane pe /​ Dize mane compane /​ An-​​tan-​​te, am zărit un bilet fix la picioarele mele. L-am despăturit numaidecât, curioasă:

Vă rugăm nu stați în drum. S-ar putea să încurcați circulația. Dacă trebuie să luați o decizie, luați-o cât mai repede, căci oricum vă va purta exact unde trebuie să vă aflați. 

Am aruncat biletul și m-am avântat spre a doua străduță, la voia întâmplării. Mă aflam acum pe un drum Contemporan, însă de o ciudățenie rară. De o parte și de alta, casele aveau o structură atât de diferită, încât privind în sus, aproape că nu zăreai cerul: înalte, lipsite de acoperiș sau de ferestre, îți dădeau impresia că te afli în mijlocul unui labirint. Mai mult decât atât, nu existau două case identice, iar fiecare proprietar avea numele tipărit pe ușa de la intrare. Am mers așa minute în șir, crezând că voi găsi vreo urmă de om, însă părea că eram singura care rătăcea la ora aceea pe stradă. „Unde s-or fi ascuns toți?„, mi-am zis în gând, și-apoi am poposit pentru a-mi trage sufletul în Parcul Cioburilor, proiectat de arhitectul literalist Alina Bronsky.

parculcioburilorM-am așezat cuminte pe o bancă și-am închis ochii, căci lumina puternică a soarelui te invita, parcă, la somn. Nu cred c-au trecut câteva secunde și-am simțit cum banca s-a zguduit. Când am deschis ochii, în stânga mea se afla o străină. Fără ca măcar să se prezinte, a-nceput să-mi vorbească:

„Câteodată mi se pare că sunt singura din cartierul nostru care mai are visuri rezonabile. Eu am numai două și de niciunul dintre ele nu are de ce să-mi fie rușine. Vreau să-l omor pe Vadim. Și mai vreau să scriu o carte despre mama.”

Întotdeauna am privit cu un fel de iubire oamenii care intră în vorbă cu mine, lăsându-și firimituri de suflet în buzunarul meu de la piept. Fătuca asta era una dintre ei, așa că am lăsat-o să continue, fără să o întrerup:

„Mă cheamă Sașa Naimann. Nu sunt băiat, chiar dacă așa crede toată lumea din țara asta când îmi aude numele. Nici nu mai știu de câte ori le-am explicat oamenilor că Sașa este o formă de alint atât pentru Alexandru, CÂT și pentru Alexandra. Eu sunt Alexandra. Porecla mea este Sașa, așa îmi spunea mama mereu și așa vreau să mi se spună. Dacă cineva mă strigă Alexandra, nu răspund. Uneori mă gândesc că nu mai vreau să cunosc pe nimeni niciodată, pentru că m-am săturat să explic din nou și din nou același lucru…”

Am zâmbit a coincidență. Și pe mine mă cheamă Adina, dar n-am nici cea mai mică reacție dacă mă strigă cineva așa. În schimb, îmi place când mi se spune Nina. Chiar dacă doar doi-trei oameni o fac.

„Urăsc bărbații. Anna spune că există și bărbați buni. Drăguți, prietenoși, care gătesc și fac curat și câștigă bani și vor copii și fac cadouri și rezervări pentru concedii și care poartă haine curate și nu beau și poate arată chiar bine. Unde or fi, mă întreb, pe Lună?”

Am tresărit. Sașa părea că are puterea de a-mi citi gândurile, altfel nu-mi explic cum de tot ce-mi destăinuia reprezenta, de fapt, ceva ce eu gândisem deja, într-un moment anume al vieții mele. Sau poate eram un fel de suflete pereche. Toate aceste coincidențe mă oboseau, mai ales prin ritmul alert cu care Sașa trecea de la un subiect la altul, așa că în timp ce mi se confesa, m-am ridicat ușor de pe bancă și m-am îndepărtat. Cuvintele se auzeau din ce în ce mai slab… „Dacă cineva se purta urât, mama spunea că tocmai i-a intrat un ciob de oglindă în ochi sau în inimă – un ciob din oglinda pe care, cum bine se știe, a spart-o trolul cel rău…”. Apoi, liniște. Ultimele cuvinte ale Sașei mă făceau să mă gândesc că, plecând pe neașteptate, m-am purtat, la rându-mi, necuviincios. Mi-am promis c-am să revin în Parcul Cioburilor pentru a-mi cere iertare. Pe urmă, mi-am văzut de drum.

Nu înțelegeam de ce la fiecare câțiva pași era câte un afiș pe care scria: Uitați-vă pe unde mergeți! Strada Ficțiunii n-avea nici găuri, nici trecători. Auzisem eu că oamenilor le era cam frică să facă turul străzii, căci, odată ajunși acolo, cu greu vor mai putea găsi portița de scăpare, însă nu-mi venea să cred că sunt singura curajoasă. În timp ce înaintam, s-a pornit un vânt puternic. Privind în sus, am văzut cum cerul s-a împopoțonat cu nori ce întunecau strada. Apoi, dintr-o dată, BUUUF! Nasul mi s-a lipit de o poartă groasă, dreptunghiulară, pe care vântul o deschisese. Cum picăturile de ploaie începeau să țâșnească din adâncul cerului, iar umbrela îmi rămăsese în mașină, am bătut la ușa de intrare în Casa Molimei. Nimeni, nimic. Probabil proprietarul Jim Crace nu era acasă. Când am împins-o, poarta a scârțâit înfricoșător, dar nu la fel de înfricoșător precum imaginile dezolante ce-mi apăreau în fața ochilor…

casamolimei

Am văzut cum „toți au murit noaptea. Cei mai mulți dormeau, norocoșii care erau prea obosiți, prea beți, prea surzi sau prea bine cuibăriți în așternuturi pentru a auzi cum pământul, destabilizat de ploaie, se prăbușește și alunecă în apa lacului”. Acestea, se pare, erau „clipele de pe urmă, dormite în America”.

– Vezi și tu ce văd eu?, l-am întrebat pe băiatul care se afla lângă mine.

– Adică un morman de pământ prăbușindu-se într-un lac?, a spus el, aproape neimpresionat.

– Adică pământul fugind de sub picioarele oamenilor și cel mai sigur loc de pe pământ înghițindu-i pe toți, fără pic de milă, i-am răspuns, mirată de cât de impasibil era cel de lângă mine.

– Ți-e teamă?

– Evident. Dacă fix în momentul ăsta pământul va crăpa chiar în locul în care eu calc pe el?

– Vei încerca să fugi, pentru a te salva.

– Și dacă va fi prea târziu?!

– Asta vom afla abia după 256 de pagini…

Am clipit de două ori și am privit în jur. Țineam în mână o carte, iar băiatul de lângă mine, ați ghichit, aceeași carte. Strada Ficțiunii se contura acum mai clar ca niciodată și nu era nici pe departe atât de înspăimântătoare ca-n imaginația mea. Aș spune că nu era deloc înspăimântătoare. Ne-am zâmbit unul altuia și ne-am îndreptat spre ieșire:

Și, ce mai ai acolo, sub braț?, m-a întrebat băiatul, curios.

– Aici o am pe Sașa. Când n-am cu cine vorbi, ea-mi spune câte-n lună și-n stele. 

– Mi-ar plăcea și mie așa tovarășă!

– Până s-o descoperi pe ea, mă ai pe mine!, i-am răspuns, făcându-i cu ochiul.

– Vezi de ce trebuie intens circulată Strada Ficțiunii? Niciodată nu știi peste ce minunăție de om sau de personaj poți să dai.

Am cotit spre stânga, ieșind dintre cărțile frumos ilustrate de la Editura ALL, cu trei prieteni noi. Pe doi dintre ei îi țineam la subraț, iar pe al treilea îl țineam de suflet.

***Articol scris pentru proba a douăsprezecea din cadrul SuperBlog 2014, sponsor – Editura ALL***

Anunțuri

5 comentarii la “Reguli de conduită pe Strada Ficțiunii

  1. rudia2014
    Noiembrie 10, 2014

    Băi, na! Ce să zic! Ești bună rău! ❤
    Mi-au plăcut mereu mai ales două lucruri la tine: creativitatea (și aici jos pălăria mea în fața ta!) și maturitatea!

    Apreciază

    • Nina Docea
      Noiembrie 11, 2014

      Băi, na! Ce să zic?! Dacă tu spui, te cred. 😀
      Săru’mâna! Eu nici timp de citit alte articole participante nu prea am… 😦

      Apreciază

      • rudia2014
        Noiembrie 11, 2014

        Niciunii nu avem 🙂
        Mai tragem cu privirea din când în când. Esențial este să ai timp să le scrii bine, și se pare că asta reușești!
        Mi-aș dori să ajung și eu la gala faimoasă doar așa…să ne cunoatem! 😉
        Spor la scris și la adunat puncte! 😉

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 2, 2014 de în SuperBlog, SuperBlog 2014 şi etichetată , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: