Nina Docea

de Mădălina Rodocea

Doamnelor și domnilor…

…astăzi vă propun un exercițiu simplu de mindstorming. Înainte să trageți cu ochiul la cele ce vor urma, aș vrea să vă opriți din a ronțăi vreun baton de ciocolată ori din a vă răsuci șuvițele de păr, iar timp de un minut, să vă gândiți la cuvintele care vă trec prin minte atunci când vă întreb: ce vă doriți de la o vacanță specială?

Când sunteți gata, mâna sus!

Ei bine, dacă în lista mintală de cuvinte se regăsesc distracție, prieteni, mici, bere, concediu sau iarbă verde, felicitări! Nu sunteți pe drumul cel bun. Ceea ce-i un lucru pozitiv, căci asta înseamnă că mai aveți încă timp să faceți primul pas spre ceea ce înseamnă cu adevărat o vacanță specială

*

Cum se va sfârși?, întrebă lordul Wessex.

– Cum trebuie să se sfârșească poveștile când dragostea este tăgăduită: cu lacrimi și o călătorie, răspunse regina Elisabeta.

Încă-mi înfundam nasul într-o batistă după replica asta din Shakespeare in love, dar n-am mai stat pe gânduri. Din trei mișcări, bagajele erau deja pregătite. Mi-am răsucit încă o dată privirea prin apartament. Camerele erau ticsite cu obiecte care păstrau atât de vii amintirile, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Mușcam din amintiri ca dintr-o rodie: puțin câte puțin, conștientă că la sfârșit va persista amărăciunea, dar dornică să mai simt o dată gustul dulce, amăgitor, al boabelor rozalii. Era timpul să mă descătușez de sub povara acelei iubiri bolnăvicioase. După ce-am verificat dacă actele de care-mi amintiseră cei de la CND Turism – Vacanțe Speciale erau la locul lor, în geantă, am răsucit plină de hotărâre cheia în broască și-am întors spatele celei ce-am fost până atunci. În timp ce mă îndepărtam, lacrimile își dădeau coate, îndreptându-se cu viteză spre obrazul ușor pudrat. Eram nerăbdătoare să prind clipa în care motorul autocarului va porni, purtându-mă lin spre o destinație turistică aparte. Și să uit. Dar dacă n-o să uit?!

– Domnișoară…acesta e biletul dumneavoastră, mi-a întrerupt șoferul șirul gândurilor contrare.

M-am instalat, ca de obicei, nici prea-n față, nici prea-n spate, pe locul de lângă geam. Îmi plăcea să-mi sprijin capul de sticla groasă în timpul mersului și să-mi imaginez că joc rolul principal într-un film. Încercam să-mi modific expresia feței, lăsând colțurile buzelor să pice în jos și mijindu-mi ochii într-o privire profundă, așa cum văzusem că fac actorii prin drame. Apoi, dintr-o dată, am simțit cum marginile gurii mi se arcuiesc într-un zâmbet curat, de nestăvilit, iar pomeții-mi îngrămădeau ochii mari, ce sclipeau minunându-se de splendoarea peisajului ce se desfășura în fața lor.

Era Belgradul, sau, după cum mi-au spus localnicii, Orașul Alb: o combinație surprinzătoare de energie și discreție, împânzit de clădiri vechi și noi, toate impecabile, cu un aer aparte. Credeam că albul reprezenta armonia și curățenia ce dominau orașul, însă când am zărit Catedrala Sfântul Sava, cea mai mare biserică ortodoxă din lume, am știut de unde-și trage al doilea nume frumosul oraș și de ce localnicii erau atât de entuziaști când vorbeau străinilor despre asta.

sava(vezi sursa)

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua. 

Am luat-o din loc dis-de-dimineață. Sinceră să fiu, habar n-aveam care era următoarea oprire. În momentul când am făcut rezervarea la CND Turism, gândul mi-era doar la plecare, indiferent de destinație, așa că prima ofertă care a apărut pe ecran, respectiv un program de cinci nopți spre Croația, a rămas și opțiunea mea pentru petrecerea unei vacanțe de vis. Și chiar de vis a fost, nu vă mint. Iată dovada!

tara(vezi sursa)

O fotografie care-ți provoacă rău de înălțime. Tara, un râu limpede, dar sălbatic, ce se află în cadrul Parcului Național „Durmitor”, e deseori gazda unor turiști dornici de aventură și senzații tari. Localnicii mi-au explicat într-o engleză de baltă că punctele ce se observau în josul râului erau de fapt oameni pasionați de coborârea cu pluta, iar plutele nu erau altceva decât niște trunchiuri scobite de copaci. Niciodată nu fusesem bună prietenă cu apa – în afară de cea plată – însă în acel moment mi-ar fi plăcut să-ncerc fiorul pe care-l simțeau acei oameni, împroșcați de picăturile agitate ale râului, pe care noaptea urma să-i prindă printre stele și roiuri de licurici.

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.

Imaginați-vă apele liniștite ale Adriaticii în bătaia soarelui, sute de acoperișuri roșii ale unor căsuțe vesele, ce par din turtă dulce și o cetate a cărei poveste se lasă descoperită. Cam asta simțeam eu despre Dubrovnik, la o primă vedere. Însă, privind mai atentă, mi-am dat seama că orașul fremăta de energie și bună dispoziție: oricât ar fi oamenii de diferiți, există acel ceva care să-i unească în iubirea pentru spectaculosul oraș, unde nu există chip de plictiseală. Umbreluțele, zidurile albe, cetatea, festivalurile, răsăritul și apusul, toate astea mi-au rămas și acum în minte, prin ospitalitatea cu care te îmbiau.

dubrovnik1

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra.

Atunci când călătorești, nu crezi că poți întâlni locuri mai spectaculoase decât ultimul pe care l-ai străbătut, însă frumusețea pe care natura și-o pictează de una singură nu se compară cu nimic. În acea zi mi-a fost dat să văd nu un peisaj, ci o artă. Iar cum am o anumită slăbiciune pentru turcoaz, locul mi s-a părut cu atât mai încântător. Pe lângă acele trei ore, cred că mi-ar fi trebuit încă vreo cinci pentru a termina de străbătut potecile înguste și punțile suspendate și, desigur, pentru a-mi face fotografii cu toate cascadele. Lacurile Plitvice sunt ca o oază de liniște pentru un om ale cărui gânduri nu-și găsesc locul, așa că pot spune cu mâna pe inimă că peisajul m-a ajutat să mă reechilibrez sufletește.

plitv(vezi sursa)

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a cincea.

După atâtea locuri speciale, nu mi-am putut opri curiozitatea din a vizita și peștera Postojna din Slovenia, un loc care se-aseamănă izbitor cu coșmarurile pe care le aveam în copilărie. Am călătorit la început cu mocănița peșterii, iar apoi mi-am continuat drumul alături de ceilalți vizitatori la pas. Locul era și este de-a dreptul…înfricoșător de inspirațional.

postojna(vezi sursa)

După ultima vizită din acel sejur, autocarul ne-a purtat prin Budapesta, unde am putut admira Dunărea, Cetatea, Bastionul Pescarilor, Podul cu Lanțuri, Parlamentul, iar la sfârșit am avut parte de o croazieră pe Dunăre.

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a șasea.

În zori, am plecat spre casă. După o lungă perioadă de bâjbâire emoțională, simțeam cum fericirea îmi țâșnea prin toți porii și-mi dădeam seama că fugind de tine, ajungi să te regăsești într-o formă inedită; că o călătorie nu se termină într-un punct fix numit destinație, ci abia de la acel punct fix mai departe se-ntâmplă magia și că nimic nu se sfârșește cu lacrimi și o călătorie, ci acela e de-abia începutul unei alte povești de dragoste, de această dată veritabilă: dragostea de ducă.

*

Revenind cu picioarele pe pământ, mi-a făcut plăcere să fiu ghidul vostru turistic, funcție care mă obligă să vă transmit următorul mesaj:

Ieșiți din carapace mai des! E singurul mod prin care vă veți pierde și vă veți regăsi în același timp.

***Articol scris pentru SuperBlog 2014, sponsor – CND Turism***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 30, 2014 de în SuperBlog, SuperBlog 2014 şi etichetată , , , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: