Îndemn la lectură: uită o carte undeva!

Cred că mulți dintre noi au simțit măcar o dată bucuria naivă de a fi găsit o bancnotă cu valoare măricică într-un colț de stradă. Pupilele se dilată, inima începe să bată la ușa pieptului tot mai insistent, gândul că „Bă, ce noroc pe mine!” provoacă un zâmbet tâmp, iar înainte de a ne apleca să înșfăcăm hârtia mult dorită, mai aruncăm un ochi în jur, de teamă să nu fim observați.

De unde sentimentul acesta de vinovăție? Ei bine, îndoiala din sufletul nostru în astfel de momente îmi confirmă încă o dată că oamenii nu și-au pierdut esența bunătății, vocea interioară șoptindu-le necontenit că șansa lor nu e decât ghinionul altuia.

Există însă situații în care șansa noastră poate să însemne și șansa celuilalt. Ca atunci când oferim o vorbă bună cuiva. Cuvintele frumoase ce cresc pe buzele noastre nu fac doar să aline o suferință veche, închistată, a vreunei cunoștințe, ci se reîntorc în lăcașul din care s-au desprins: în sufletele noastre. Sentimente asemănătoare m-au podidit când am luat hotărârea – și-am luat-o cât ai bate din palme! – să „uit” o carte. Am răscolit biblioteca de două ori la rând. Într-un final, am ales. Cu inima strânsă, dar am ales. O primisem în urma participării la nu-știu-ce concurs. Da, recunosc, n-am avut o relație prea apropiată. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, însă legătura noastră a fost asemănătoare cu cea dintre doi oameni care se întâlnesc într-un autobuz, împărtășesc experiențe de viață și prieteni comuni pentru o oră, hai două, iar apoi, după ce fiecare pleacă-n drumul său, își dau seama că n-au schimbat un număr de telefon. Tomul nu mi-a devenit, așadar, nici tovarăș de drum, nici ibovnic, așa că am ales să-l uit. Dar unu-i vrutul și altu-i făcutul. Ce straniu lucru, uitarea! Cu cât te străduiești să-ți golești mintea de un lucru ori de o întâmplare, cu atât acestea devin mai reale, mai prezente în tine. Ca atare, nu cred că voi uita vreodată cum astăzi, în jurul orei prânzului, am ieșit pe ușa apartamentului val-vârtej, cu o carte sub braț și cu aparatul foto în mână. Nu știam încotro să mă îndrept și, cum nu aveam prea mult timp la dispoziție și niciun parc prin zonă, am ales să las cartea pe prima bancă pe care o zăresc. Când am crezut că pot efectua operațiunea, văd un băiat pe balcon, ce mă privea dubios. Probabil, la fel de dubioasă îi păream și eu. Am schimbat automat sensul de mers, în căutarea altei bănci. De data asta, am găsit una amplasată într-un loc ușor mai izolat. M-am așezat liniștită și am pus cartea lângă mine. M-am uitat la ceas. Am așteptat până au trecut doi îndrăgostiți în josul străzii, m-am mai uitat o dată în stânga, o dată în dreapta, și… țuști!, în picioare. Am apucat să-mi mai întorc pentru o ultimă oară privirea spre cărțulie și să-i fac cu mâna…iar ea ședea cuminte și mă privea cum mă îndepărtez și cum îi fac o poză din mers…

 

 

Acum mă tot frământ. Dacă plouă la noapte și până la ora asta n-a adoptat-o nimeni? Dacă a venit vreun câine și i-a smuls coperta?! Dacă…???

Și cu toate astea, aș repeta experiența oricând. E fascinant cum un proiect ca acesta, pe lângă scopul educațional, te face să te simți ca un copil în prag de a face vreo ghidușie. Cum ce proiect? Pentru cei care încă n-au aflat, e vorba despre campania internațională „Uită o carte undeva!”, ce se desfășoară în perioada 8-14 septembrie (dar nu ne-am supăra dacă s-ar prelungi termenul). Nu trebuie decât să iei una bucată carte și s-o dai uitării…undeva. Într-un loc drag. De asemenea, un scurt mesaj pentru cel care o va primi ar aduce un zâmbet în plus. Iată și mesajul meu! Nu unul scurt, în orice caz. 🙂

 

 

 

Pe final, mulțumesc Bookletta pentru provocare!

Link-ul evenimentului este chiar ăsta. Intrați și vedeți câți iubitori de cărți sunt în țara asta. Jos pălăria!