Time will tell…

Dureros, dar adevărat…M-am surprins de nenumărate ori în faţa unei situaţii nu tocmai plăcute şi luată fiind prin surprindere, n-am avut altă reacţie decât aceea de a-mi duce instinctiv mâna spre gură, acoperind cu degetele crăpătura ovală formată între buza de sus şi cea inferioară, în timp ce ochii păreau că nu mai încap în orbite.Trist…zic, de parcă am uitat toate celelalte cuvinte ale limbii române. Rareori uit și acel…dar adevărat, pe care îl trântesc după o pauză mai lungă, timp în care încerc să mă dezmeticesc scuturând de două ori din cap, lucru ce mă ajută teribil de mult să-mi aşez creierul într-o poziţie mai comodă. Şi apoi, zâmbesc. E un zâmbet resemnat, aproape stins, acompaniat de o uşoară mişcare a capului. De ce simt nevoia să mai aduc încă un argument pentru a spori veridicitatea unei situaţii deja reale? Cum ar suna Minunat, dar adevărat?…Probabil lucrurile care ne bucură în viaţă n-au nevoie de vreo confirmare, iar starea de euforie care ne cuprinde în momentul în care realizăm că ni s-au împlinit năzuinţele nu ne permite luxul de a ne mai pune semne de întrebare. Avem ochii aburiţi în acele clipe. Pe când tot ceea ce vine peste noi intempestiv, ca o palmă a sorţii, ne dă ghies în a ne repara „ştergătoarele” şi, astfel, încercăm să găsim răspunsuri la întrebări nerostite, încercăm să ne modelăm existenţa după un şablon cu mult înainte conturat şi (de ce nu?!) să negăm cu înverşunare faptul că suntem învinși, nu învingători.
Obișnuiam să fiu un copil, chiar dacă întotdeauna am avut impresia că sunt un copil bătrân. Dar știam să îmbrățișez oamenii și să zâmbesc nu doar cu gura, ci mai ales cu ochii. Și totuși, nu-mi era de-ajuns! Gândeam și simțeam mult prea profund pentru vârsta mea și, cel mai important, nu eram preocupată de păpușa care urma să mi-o aducă Moșu’ sau de bomboanele de ciocolată de pe raftul din bucătărie.Visam cu ochii deschiși la cum îmi va fi viața peste zece, cinșpe, douăzeci de ani. Toată copilăria mi-am făcut planuri pe ascuns și tânjeam după vârsta la care puteam să le duc la bun sfârșit. Și-mi doream nespus de mult ca locul în care am deschis ochii pentru prima dată să-mi fie cărare pentru întreaga viață, peste care să-mi aștern idealurile.Iar perfecțiunea voiam s-o ating nu neapărat în ce privește cariera, ci mai ales în cadrul familial. Ceea ce făceam pe atunci s-ar putea numi o anticipare a destinului, căci credeam fără nicio urmă de îndoială că ce ți-e scris în frunte ți-e pus și că încă dinaintea nașterii, Dumnezeu ne-a setat o cale prestabilită pe care o vom urma orbește, un fel de drum fără șerpuiri, de la care nu avem cum să ne abatem.Aveam vreo șapte anișori și în jur de 70.000 de gânduri zilnice, care vizau viitorul meu.Acel viitor îl trăiesc acum, iar acest acum a trecut deja, înlocuit de acum-ul pe care îl pot bifa pe axa trecutului, din mers…
Au trecut aproape două luni de când am purtat o discuție foarte interesantă cu Cătălin, care încerca să-mi aducă argumente solide în susținerea opiniei conform căreia destinul este cel pe care ni-l creăm singuri prin intermediul alegerilor pe care le facem, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.Parcă m-a convins…o țâră :P…dar în micimea ființei mele, tot n-am putut accepta pe deplin o astfel de teorie.Asta până săptămâna trecută.Ca tot omu’ zilelor noastre, am și eu reprize în care îmi reapar simptome ale unei boli de care speram să scap cât mai curând posibil: se numește feisbucită. Pentru prima dată-n viață, mă bucur că am fost contaminată cu un virus misterios, care dispare timp de…maxim două zile, iar apoi își face de cap prin întreg organismul, dereglându-l. Și spun asta pentru că în tot răul a fost și-un bine.În timp ce scroll-uiam bezmetică, printre zecile de imagini care n-aveau niciun Dumnezeu, s-a strecurat una care a reușit să mă țintuiască locului vreo cinci minute. Era un instantaneu dintr-un film. 
De fapt, nu atât ceea ce vedeam mă impresiona, ci mai degrabă ceea ce citeam. Most of your time is spent being dead or not yet born e ca și cum ai spune că ceea ce trăim pe pământ nu se poate numi ‘viață’. Pur și simplu înlemnisem, gândindu-mă că reprezint un ceva la mijlocul dintre nimic și nu-se-știe-ce-alt-nimic. Am crezut că-i un gând fugar sau poate am greșit eu ordinea cuvintelor în propoziție, așa că am mai încercat o dată și iată ce a ieșit: …reprezint un nimic la mijlocul distanței dintre ceva și nu-se-știe-ce-alt-ceva. Sună mai bine acum? Cu siguranță nu, dar (puteți să mă înjurați!) e adevărul…tristul, durerosul adevăr. Nu vreau să par un om căzut în capcana deznădejdii, căci constatarea mea nu are nicio legătură cu atitudinea negativistă asupra existenței. Doar că, pe zi ce trece, observ că nu știm să…renunț la a mai vorbi la persoana I, plural…observ că nu știi să trăiești. Exiști, dar nu trăiești. Scormonești prin sertarele trecutului și când simți că o amintire dulce nu îți poate potoli setea de viață, încerci să găsești alte oaze. Ești o efemeridă. Anii pe care îi trăiești sunt fracțiuni de secundă pe lângă imensitatea timpului. Te-ai gândit măcar o clipă câte sforțări a făcut timpul, istoria, pentru a ne aduce împreună acum, chiar și pentru cele câteva minute în care îți dau voie să pătrunzi în sufletul meu? Din toate putem culege înțelesuri, sensuri, învățăminte…
Revenind la film, am crezut și voi crede în continuare că el m-a găsit pe mine, nu eu pe el. Nu-s vreo cinefilă și niciodată n-am avut intenția să memorez numele actorilor ori ale regizorilor. Ba chiar aș putea spune că după vizionare, primul gând care mi-a trecut prin minte (având în vedere cât de mult mi-a plăcut ceea ce tocmai se derulase înaintea ochilor mei), a fost următorul: Bă, degeaba m-am supărat eu pe ăia care mi-or zis că n-am gusturi bune… 😀

Se numește Synecdoche, New York. Nimic incitant până aici. În ceea ce mă privește, pot spune că mă uitam ca mâța-n calendar, crezând că o fi numele unui oraș sau o denumire științifică. Dacă n-am știut ce înseamnă pe engleză, nu-s de condamnat! Dar, spre rușinea mea, n-am știut nici ce vrea să însemne pe română, unde i se spune sinecdocă. Dicționarul mi-a sărit numaidecât în ajutor: figură de stil constând în denumirea părții prin întreg (și invers), a particularului prin general și a generalului prin particular, a materiei din care este făcut un lucru prin însuși lucrul respectiv (ex.: ochi pentru ființă, sabie pentru dușman, pânză pentru tablou).
Când m-am așezat în fața ecranului, mă gândeam că va urma un film de sâmbătă seara, cu glume care capătă o anume tentă și situații tipice. Însă din secunda a șaptea, am știut…sau mai bine spus am simțit, că aveam să văd ceva cu totul și cu totul deosebit. Cum mi-am dat seama? Am auzit un cântecel…

There’s a place I long to be
A certain town that’s dear to me
Home to Mohawks and G.E.
It’s called Schenectady
I was born there and I’ll die there
My first home I hope to buy there
Have a kid or at least try there
Sweet Schenectady
And when I’m buried and I’m dead
Upstate worms will eat my head
For every person that you know
Once will say goodbye and go
Think you’ll see them soon
But no you won’t see them again
There’s always a last time that you see everyone
There’s always a never again

…ale cărui versuri am ales să le pun aici, pentru că sunt sigură că oricine vede filmul, e curios să afle…și ceea ce nu ține de aparență.
Nu e un film pentru oricine. E ca un medicament, așa că citește atent și contraindicațiile: a se evita vizionarea dacă răbdarea ți s-a împuținat, n-ai capacitate de analiză și abstractizare, iar în ultima perioadă ai remarcat o stare de slăbiciune generalizată, care a culminat cu un evident declin spiritual. Nu glumesc! În cazul în care apar manifestări neplăcute, adresează-te lui Charlie Kaufman, care și-a marcat debutul regizoral prin intermediul acestui…film (?). Mi se pare absurd să-l numesc film. Parcă ar fi o bucată din viața mea, din viața ta, din viața noastră…a tuturor. Un fel de oglindă purtată de-a lungul unui drum, însă reflexia e deformată, căpătând unele aspecte care țin de suprarealism sau de absurd. Mie întotdeauna mi-a plăcut poezia bacoviană, care reușea să mă provoace, căutând noi și noi interpretări sau corespondențe analogice între un obiect și un sentiment. Ei bine, fix acest lucru iese în evidență în ceea ce privește bucata aceasta desprinsă din realitatea existenței umane. Orice poate fi interpretat, de aceea nici nu mă sinchisesc să ofer vreo explicație – știu că dacă aș face-o, ți-aș răpi plăcerea de a căuta tu singur un răspuns. Nu e o poveste de dragoste și nici măcar o lecție de viață. E doar o realitate dureroasă, la care vom ajunge mai devreme sau mai târziu. Nu are un fir logic, timpul fiind unul aproape…discontinuu…asta ca să nu zic că nici măcar nu există. Fiecare are posibilitatea să extragă doar ceea ce simte că i se potrivește. Spre exemplu, am văzut oameni ce blestemau ziua în care le-a fost dat să vadă un asemenea film, demoralizându-i complet, dar am observat că unii apreciau peste măsură ideea originală cu care a venit acest om de geniu – nu-l pot numi altfel! Reacția mea a fost undeva între – cu un ochi râdeam, cu unul plângeam. Pur și simplu mi-a ruinat percepția asupra vieții într-un mod definitiv și irevocabil! M-a trecut prin toate stările posibile, de parcă aș fi trăit mai multe vieți deodată, nu doar pe a mea. Am fost copil (din nou, după multă vreme), dar am reușit să intru și în pielea unui bărbat (ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până acum, din fericire). Am spus în mod voit din fericire, pentru că ceea ce simțea personajul masculin era…brutal! Brutal!

Am înțeles cum este să te simți cât mai mic, cât mai insignifiant în ochii unor oameni pe care începi să nu-i mai recunoști. Sau cum este să simți durere în părți de care nu erai pe deplin conștient că zac înauntrul tău. Am înțeles odată pentru totdeauna că nu toți ochii care știu să vadă sunt pe dinafară; că nu contează ziarele pe care le răsfoiești dimineața sau emisiunile care îți fură minute importante din viață, fiindcă în continuare te duci la culcare, iar înainte să adormi te întrebi ce n-a mers bine, cu ce ai greșit sau ce anume nu ai înțeles din amănuntele pe care ți le oferă viața. Cum naiba ai putut să crezi că în tot acest timp erai fericit?! Cum ai îndrăznit măcar să speri că vei avea parte de o viață așa cum o visai în copilărie sau adolescență?! Ha! Destinul…dacă îți era dat, aveai pe cine învinui.Însă nu poți decât să-ți smulgi firele de păr din cap (atâtea câte mai ai 😛 ) pentru că tu ți l-ai așternut.Și cum îți așterni, așa dormi, spune un proverb. Doar că te trezești într-o bună zi în fața unui drum care se bifurcă și, după ce cugeți îndelung, crezând că ai găsit răspunsul cel bun, te arunci cu capul înainte, doar ca să îți dai seama nu peste mult timp că alegerea făcută te va ruina – îndeosebi sufletește. Dar există și un alt fel de a alege – un fel conștient, în urma căruia știi că te va ajunge moartea, pe care o îmbrățișezi din dorința de a avea parte măcar o clipă de iubirea la care visai îndelung. E o decizie importantă felul în care preferi să mori, iar toate acțiunile, toate vorbele și gândurile te duc într-acolo. Trebuie să existe o legătură directă între modul în care trăiești și cel în care îți iei adio de la lumea care crezi că-ți aparține. Numai că niciodată nu vei afla în ce constă această conexiune, pentru că moartea, în special cea fizică, te ia pe nepregătite. Probabil e singurul moment când nu mai ai răgazul să spui: „Acum știu cum trebuia…”.Știi, adevărul e că nimic nu e al tău. Nici oamenii de lângă tine nu-ți aparțin, nici măcar casa ta, locșorul care îți pare că te ocrotește și pe care încerci să-l ferești de prezența vreunui Om Rău. Totul e doar…temporar, provizoriu. Pereții care ție îți sunt cei mai dragi, care te-au auzit atât atunci când îți strigai părinții ‘mami’ și ‘tati’, cât și atunci când ei s-au transformat în ‘mama’ și ‘tata’ , vor aparține altor oameni când vremea ta va pieri. Pereților nu le pasă dacă tu…sau eu…sau altcineva…o să locuiască vreodată între ei. Poate de aici vine și vorba ‘a vorbi la pereți’…
Sunt încă răvășită, cu toate că a trecut o săptămână de când am văzut filmul.Aș repeta experiența la infinit, supunându-mă unor chinuri groaznice. Dar m-am împăcat cu gândul că asta e, de fapt, viața. O continuă căutare. O neîncetată așteptare a ceva mai bun, care să te transforme dintr-o stană de piatră într-un om ale cărui adâncuri să fie mereu deschise, mereu aprinse de sentimente sincere. Lucrurile care nu-și găsesc o rezolvare rapidă în inima ta au nevoie de răbdare. Întrebările la care nu găsești răspuns așteaptă să fie iubite, trăite. Gândește-te la ele ca la o carte scrisă într-o limbă necunoscută sau la un cântec ale cărui cuvinte nu le pricepi, dar al cărui ritm te ademenește. Nu căuta răspunsul, ci încearcă să trăiești întrebarea. Cred că fiecare om își pune la un moment dat întrebări în legătură cu alegerile făcute de-a lungul timpului. Iar absolut fiecare se gândește dacă a ales bine în dragoste. Există un If only…și un What if…în mintea tuturor la un moment dat. Dar în dragoste nu se alege. Doar se culege.
Ar fi cazul să mă opresc, altfel ți-aș strica cu totul „plăcerea” de a vedea filmul. O să înțelegi de ce am folosit ghilimelele. Cred că nici dacă aș vrea, n-aș putea să găsesc toate simbolurile ascunse în film. În prima jumătate de oră m-am văzut nevoită să-l opresc tot din două în două minute, pentru a fi atentă la detalii. Orice amănunt își găsește o explicație…la fel cum orice amănunt face parte din ansamblul vieții…Cred că experiența de viață a regizorului a contribuit în cea mai mare măsură la scrierea scenariului. Sinecdoca lui Kaufman reușește să exploreze mintea umană, angoasa provocată de societatea contemporană, psihologia și filosofia. E de-să-vâr-șit! Chiar dacă e interpretat și reinterpretat, el constituie imaginea unei lumi aflate într-o continuă degradare, o realitate dură de care ne izbim zilnic. M-a omorât și în același timp m-a readus la viață.
Dacă stau să cântăresc bine situația, însăși încadrarea acestuia în categoria Filmelor de suflet reprezintă o ironie a sorții. Trebuie să fiu sadică să fac așa ceva, dar o fac pentru că altfel aș minți. M-a bucurat să fac cunoștință cu un astfel de film. Sau, mai bine zis, un altfel de film. Poate a fost o bucurie egoistă din partea mea, dându-mi seama că niciunul dintre oameni nu e vreun extra și că toți vom sfârși având aceleași regrete. Cred că e printre puținele filme în care actorii arată ca niște oameni normali, fără retușuri care să-i înfrumusețeze exagerat. Ba chiar aș putea afirma că filmul conține părți mult prea…normale pentru a fi încadrate și expuse într-un mod atât de…firesc publicului. Cred că secretul în asta constă – filmul aduce o viziune despre existență, în care ideile și imaginile se împletesc armonios. E o lume într-o altă lume, un mimesis al vieții. E despre alegeri, schimbări, viață, moarte, destin, dezamăgiri, iubire, familie, relații, carieră, căutări, nevoi carnale și spirituale, et cetera…dar, cel mai important, e despre percepția eronată a omului asupra timpului. Now you are here. It’s 7:43. Now you are there. It’s 7:44. Now you are…

Publicitate